Carmen Sorescu

într-una din nopțile cu tine am dat cărămizile de o parte prin zid treceau secole mâinile noastre se găseau mereu am alunecat prin crăpătura ochiului sclavii încă mai ridicau

mi-am așezat inima pe autostradă pentru tine între noi doi nu mai este loc nici de viață nici de moarte suntem doar o singură culoare ne-am văruit poemele cu ea până au devenit mate, casante

Mai vreau să fiu mică, să potolesc ploile Și să prind curcubeul de mână să mi-l pot Ascunde în cameră fără ca mama să știe Mai vreau să fug repede sub adăpost să Pot auzi doar eu ropotul

foto@mircealăcatuș decât să născocești tot felul de subterfugii/ să evadezi pe un câmp necunoscut în bătaia cuvintelor cuprinse de secetă care nu mai spun de mult nimic/ doar usucă inutil mâinile/

Era îngustă camera ta dar destul încât să ne bălăcim ca somonii Am mers o vreme alături pe alei strâmte de pădure Unul în spatele celuilalt să părem mai mici, mai puțini Ne făcusem deja o singură

prima oară l-am văzut în gara de nord, era vara lui 2009 părea un bărbat perfect normal, avea tricou lacoste, pantaloni bej aripile ieșeu pe la cusăturile hainei, nu se sinchisea că putea fi

într-o zi ai venit în celula mea, speriat, cu o cămașă albastră fără nasturi, erai numai tu, împins cu forța în tine nu te-am întrebat nimic, păreai un actor tragic condamnat pentru un portret

de cele mai multe ori capăt diverse forme în funcție de mulajul care mi se toarnă pereții exteriori ai trupului revin la starea inițială după ce îngerul mi se întoarce acasă și îmi spune

nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un poem lipsit de sânge toate pulsează, se ridică singure de la masa de scris unele schiloade, altele cu un exces bizar al corporalității în care autorii au

este un mod de a iubi ascuns în spatele oaselor cu impresia că ești la tine acasă că poți face absolut ce dorești pun masa în mijlocul camerei un picnic fără invitați cu picioarele goale pe

Aș fi vrut să scriu despre tine cum doar o singură dată s-ar mai fi scris Când ai fi citit primul rând să crezi că citești Biblia, aș fi vrut Să te strâng până când carnea ta intra într-a mea și eram

Motto: \"Dragostea bate moartea (argotic spus)\"- Ruxandra Cesereanu camera mea este albă, albă ninge mărunt bătai de ceas involuntare stau ascunsă-n camașa ta ziduri de temniță

erai undeva la periferia ta acolo unde nimeni nu ajunsese vreodată îmi amintesc, era frig mergeam zgribulită am trecut poduri, mocirle, gropi de gunoi amintirile veneau după mine ca

ne despart atât de multe lucruri ne despart ape, pământuri și mai ales oameni vise mocnite distanța a devenit o vertebră comună pe care am pus bucăți de carne, bucăți de viață primăvara facem

M-am așezat turcește lângă pieptul tău să mă-ncălzesc Ca lângă o ladă de vechituri, mereu când îți deschei cămașa Ceva mă orbește ca o rază de soare apărută printre crengi Îmi făceam loc printre

a doua zi nu mai erai scaunul brusc fusese mâncat de carii păianjenii îți luaseră locul venisei în treacăt ca un oaspete neanunțat pe care nu știi unde să-l așezi totul era la

a venit frigul în mine sunt câteva femei despletite nu le cunosc le simt dimineața când merg prin camera mea vetuste, frivole îmi poartă sandalele, eșarfele consumă țigările una se rujează,

* azi m-am descălțat de sandale m-am șters de nisip și am început să merg așa goală prin tine anonimă prin toate cotloanele locuri ferite cu multe jgheaburi de unde se adăpau tot felul de

Violet arzând mocnit De-aș avea șapte corzi în loc de mâini Sau șapte brațe ca sfeșnicul menorah Aș putea merge devotată la mormântul tău Să-mi fac datoria ca o sclavă învinsă Din inimă