Carmen Sorescu

Când eram mică credeam că numai oamenii mari pot scrie Tot pe-atunci credeam că trebuie să aduni apă, multă apă Viață, să fac un lac de acumulare și-ntr-o zi m-arunc în adânc Și să-ncep să scriu,

el este aici în camera mea, singur, pustiu cu toate teoriile căzute pe covor nu îl interesează nimic să încep cu întrebarea: încotro? nuvele și căsătoria lui emily dickinson cu ea însăși la

cândva erai orașul meu subteran te ascundeai de intemperii, de războaie când proviziile se terminau mușcai direct din mine până venele s-au erodat, nu de vreo afecțiune ci de o boală cronică cu

Poetul are nevoie de ceva foarte înalt să-l țină în viață Degeaba îl vezi uneori cu unghiile murdare de pământ El doar a scormonit în miezul de iubire, are nevoie de ceva Care să-l ridice pe

sunt un scriitor amator, la fel cum sunt un om amator, nu știu cum să trăiesc, sunt ceea ce se cheamă diletant prin naștere, fantezistă atât cât m-ai recunoaște pe stradă după mers, dar mai ales după

te-am văzut într-un loc înnorat am vrut să te strig dar erai cu altă femeie Dumnezeu mi-a spus să nu-i fac provizii pentru iarnă sub epilog începe să ningă metafora ta preferată a