Carmen Sorescu

Se poate începe de la tălpi (mă așez pe dușumea și duc mâna la tălpi după care cu un deget urc cât mai sus spre unul din picioare) Dau deoparte cioburile, pașii rătăciți, deschid

Ploaia nu se oprește pe pământ, de ce te miri, Nu te speria, nu fugi, bea din pumnul meu Puțină dimineață și-ți va sângera o aripă nouă Distanța dintre călcâi și iubire uneori e prea mică Să

Poezia mea nu țipă, nu strigă după ajutor, nu e un nou-născut abandonat Poezia mea e tot timpul cu mine în trup, la locul ei, nu o las prin oraș Pe sub mese sau pe scările murdare de la

parcă mă și văd pe strada aia îngustă de lângă biserica amzei când trec pe lângă tine tu cu țigara între buze și cu o alta de mână eu încurcată prefăcându-mă că-mi privesc tocurile

După fiecare iubire rămâne un cearceaf zbârcit În care s-au chircit câteva nopți de dragoste Fragile, neputincioase, ca niște pisoi fără ochi Degeaba mi-am cumpărat ceas care ticăie Pentru că

am nevoie de un alpenstock din titaniu să pătrund în miezul tău zeii ies la drumul mare să jefuiască pentru o cană cu apă am mult de mers, restricții la tot pasul, multe indicatoare respectați sensul

răstoarnă/ dezlănțuie foetusul neconceput podurile dintre degete se rup/ cărțile se cutremură/ ies din epidermă sângele pleacă din vene pe ușa din dos descărcări electrice în cuvinte minți

stinge reflectoarele mă dor tălpile de atâta lumină ultima replică e ca o coajă de pâine uscată ticăie invers acelor de ceas dar ce folos mă înec în propria piele plămânii nu mai recunosc

de câte ori spun asta ceva te sugrumă/ trenul pleacă tu rămâi doar cu pachetul de hrană mă absorb ca o pată pe o hârtie sugativă într-un oraș orb/ semănați destul de bine și ție uneori îți cad

cine mai știe să rupă din carnea mea măcar o petală să o pună sub pernă cine mai știe dacă ești dans de săbii sau șotron colorat pe asfalt pe care copii îl sar când vin de la școală cu greață și

când ne întâlnim în fugă pe scara blocului tu grăbit să ajungi la serviciu cu un plasture pe slăbiciuni eu grăbită să plătesc întreținerea cu pardesiul petecit în stări confuze ne cunoaștem

trebuie să mai urc și azi o pantă să descopăr lucruri noi pe culme să vorbesc liber în afara timpului să pot servi oricărui gol să capăt însușiri necunoscute care cândva se vor preda în

hai să dansăm printre morți așa plini de praf de ură de frică să uităm că trăim fără nume și granițe cu sârmă ghimpată doar între mâini rachetele să pară arcuș de vioară soldații să

am pe vene un fel de celuloză, o substanță organică întrebuințătă în industria poeziei, se pot fabrica iubiți, insectare, dar mai ales fantome, din alea super de senzație care vin noaptea și pun

vreau să fiu iubită simplu pământește atunci când merg pe stradă să mă gândesc la frigiderul fără provizii la supa de ciuperci când vii să mă aștepți de la serviciu să-mi găsesc repede biletele

Poate În foaia albă Aici aș vrea să-mi ascund trupul, cuvintele Aici unde soarele nu răsare nici cât să lumineze O noapte de dragoste Prin corpul meu trec turme de reni Vietăți specifice

în tine locuiesc câțiva oameni de câte ori trec pe strada ta văd doar unul singur cum stă la fereastră inocent desenând pe geamurile aburite cercuri în care nu se ascunde ci

m-am săturat să-mi fac singură de mâncare să beau un pahar de vin și să-l vărs din grabă pe fața de masă pentru că vreau să termin mai repede cu singurătatea asta să spăl farfuria și să sting

Câinii nu mai au miros când trec pe stradă, se opresc din lătrat Nu mai depistează frica, moartea, tac și vin la gard bucuroși Asta pentru că în fiecare dimineața la ora 5 mă trezesc să scriu Și

în inima mea e frig, umezeală, fiecare pas scârțâie a trecut cu 70 de bătăi pe minut pompează refugii tu sapi în scoarță, poate dai de aur strecori nisipul în speranța că mă vei vedea vreodată

s-a așezat pe bordură, își ia ranița de soldat începe să scoată din ea dicționare, enciclopedii, tratate, analize de laborator, stetoscoape își desface aripile deșuchiate pe rând, lihnit

ce să fac cu îngerul tău păzitor dat cu împrumut de ceva vreme să-l vând, să-l dau de pomană se decolorează dacă nu-l țin de mână i se atrofiază aripile dacă-l țin prea mult între ziduri își

apropierea de trupul tău îmi modifică vârsta pieptul mi se deschide larg un stol de păsări s-a oprit în el să moară ca într-un cimitir ambulant e trecut de miezul nopții pe șira spinării clocotește