Carmen Botosaru

Am fost curioasă să văd cine mi-a acordat încrederea și așa iată-mă citind câteva din textele tale, care, în acest peisaj cu zăpezi viscolite, sunt \"slove de foc\", nu doar \"slove făurite\".
Mă bucur că ne-am cunoscut și mulțumesc pentru tot .

Știu cât de greu este să depistezi balastul și să-l înlături din scrieri și din viața cotidiană. Cunosc bucuria pe care o simți când pui ultimul punct în text și știu și cât de dornic ești să te viziteze iar inspirația. Și mai știu și îngrijorarea pe care o simți când primești aprecieri și știi că următorul pas pe care îl faci trebuie să fie neapărat în direcția bună, să arăți celui care ți-a acordat încrederea (și nu doar lui) că nu a fost o întâmplare realizarea ta.
Nu am scris la o mașină de scris mecanică, n-am scris nici cu penelul (sau poate în altă viață ?:)), dar când am fost în vizită la soacra surorii mele, am adunat pene de gască (pe care femeia le folosea la uns cozonacii cu ou bătut, înainte de a-i băga în cuptor, ca să le dea crusta aceea apetisantă), pe care nu le voi folosi niciodată ca penel, evident, dar îmi face plăcere să le am, îmi plac pur și simplu (poate o să ung și eu cozonacii cu ele, sper totuși să nu fie din cauza unei eșuări în ale scrisului, ci doar un hobby pentru timpul în care nu scriu :)).
Sigur, calculatorul ușurează mult munca scriitorului. Scrisul rămâne însă o muncă grea, cu îndoieli și revelații, cu rezultate terapeutice sau cu tulburări și neliniști, cu mângâieri și răniri de orgolii, vanitate, amor propriu.
Mulțumesc pentru faptul că îți postezi aici scrierile și ni le oferi spre lectură și mulțumesc și pentru tot ce mi-ai spus legat de scrisul meu, bine și rău. Iar steluța mi-a dat mari emoții (mie și amorului meu propriu, pe care l-am mângâiat pe creștet și i-am zis să fie cuminte :)).

Daca ai decis sa iti expui gandurile - cum imi spui in mesajul pe care mi l-ai lasat - atunci trebuie sa fii pregatit sa accepti ca cei din jur sa isi spuna parerea, chiar daca ea nu coincide cu ceea ce astepti de la cititor.
Nu am pus accentul pe eticheta, cum spui, ci am sugerat ca textul/insemnarea/incercarea/gandul tau ar tine mai degraba de personale, pentru ca nu am avut impresia ca citesc un text literar.
Nu trebuie sa-mi spui \"fii buna\", pentru ca nu am fost rea, ci doar am avut curajul unei opinii, de care, evident, poti sa nu tii cont.
Numai bine!

Am remarcat aceeași ușurință - pe care o știu din alte texte ale tale - de a crea atmosfera, cadrul, de a arunca în poveste personaje mai mult sau mai puțin anonime, dar cu siguranță pitorești, tot așa îmi place atenția pe care o acorzi detaliilor, înregistrării gesturilor cotidiene (tălpile sprijinite de încălțări, turtindu-le fețele), observației minuțioase a obiectelor și ființelor din povestire.
Aș mai aminti senzația stranie că nu se întâmplă nimic, și totuși există un fir epic. :)

Aceasta proza, in care incerci sa afli ce este acela un poet, mi se pare inconsistenta, din toate punctele de vedere. Ar merge cel mult ca un text personal, pe care vrei sa-l mai arati si altora, ca sa-i pui pe ganduri (cum vad ca ai reusit cu Magdalena).

Flash-ul tau este foarte bun ca pretext pentru o proza. Insa cred ca, in faza asta, e destul de inconsistenta propunerea ta. Si mesajul de final imi pare destul de diluat de graba cu care inchei.
Acest \"Am avut mult de lucru azi la serviciu...\" pare sa nu prea aiba legatura cu textul.
In ansamblu, am citit randurile tale ca pe o insemnare pe care ai facut-o ca sa o ai la indemana in viitor, pentru o proza pe care urmeaza s-o scrii.

[In alta ordine de idei, mi-a facut placere un semn din Slobozia, unde m-am nascut. :)]
Mult succes!

- Usoara neconcordanta: frigul Emiliei (\"vai, dar frig mai e...\") si asemanarea zilei de azi cu cea de ieri, zi de august fierbinte (\"E din nou ziua aceea [...] o zi de august fierbinte dincolo de limita suportabilului.\") Sau poate doar lumina se aseamana? Sau frigul Emiliei este de alta natura? Dar de ce inchide fereastra? Mi s-a parut un pic ambiguu, poate modifici un pic; sau exista o explicatie pe care eu n-am prins-o la prima lectura.
- Poate ar trebui un pic revazute timpurile verbelor (de ex.: \"Un zâmbet ușor obosit trecu fulgerător pe buzele fetei [...]\", nu inteleg de ce ai renuntat la prezentul folosit pana aici; dupa o fraza sau doua, revii la prezent.)
- Lumina alba, ceasul sunt prezente simbolice destul de inspirate, dar parca nu reusesc totusi sa fie remarcabile.

In ansamblu, un text corect, care incearca un final surprinzator, dar nu cred ca reuseste chiar impactul scontat.

Am zambit si m-am incruntat deopotriva.
Introducerea, necesara si la obiect. Cuprinsul povesteste cu farmec. Incheierea cade ca o sentinta.
Textul e scurt si parca prea comprima in el multe lucruri care s-ar vrea detaliate (si despre englezul francez, si despre casa, si despre party), chiar daca si cititorul ar putea fi pus la treaba, sa isi imagineze. Totusi cred ca dezvoltarea textului ar aduce multe imagini plastice (asa cum apar si in forma pe care ne-o propui spre lectura), care ar completa foarte bine ceea ce mie imi pare acum a fi doar un schelet al unei proze ce se cere dezvoltata. Poate s-ar gasi si alt titlu, mai putin uzat de folosinta (iar actualul sa ramana drept subtitlu, eventual?)

Mi-a facut placere sa citesc, si-as mai citi, daca s-ar mai povesti. :)

Am tras si eu cu ochiul la cadoul pe care colegii si prietenii ti l-au facut si indraznesc si eu sa ma alatur lor, urandu-ti numai bine si spor in tot ce faci!

Plusuri:
- atmosfera (pe muchia dintre vis si realitate)
- ortografia, care sustine textul (mai ales punctele de suspensie [sau de suspans?:)] in partea intai)
- gradatia tensiunii (in primele doua parti)
- lipsa cliseelor lingvistice, sintagme originale care sprijina conturarea de imagini cu tusa foarte personala
- dialogul, foarte realist (partile a doua si a treia)
- \"sfarsitul\", in loc de \"sfarsit\"

Minusuri (cele mai multe remediabile la o simpla revedere a textului):
- \"vagon-tren\" - sonoritate neplacuta cand ambele substantive sunt articulate definit
- putin ambiguu cand e vorba de bagajele ei (el le enumera, gandindu-se la ce a avut el in Italia in bagaj, printre care farduri, ciorapi sexy etc.)
- inconsecventa folosirii formei literare/vorbite pentru asta/acesta
- scapari de dactilografiere, omisiuni de diacritice, parca mai lisesc si cuvinte pe ici, pe colo
- finalul (incepand cam de la iesirea lui din gara)

Pe muchia dintre plus si minus:
- fractura dintre I&II vs. III&IV (minus), care ar putea fi totusi luata si drept o modalitate de subliniere a diferentei dintre planul trecutului sumbru si cel al prezentului neutru pana la un punct (plus)

Multumesc pentru mesaj si cuvinte frumoase, am vrut sa vad cine imi scrie - deci mecanismul functioneaza :) - si am intrat pe pagina ta, am descoperit - surprinzator!!! - o poveste (aproape) pescareasca. Recunosc, m-am lasat inselata pana la final cand... s-a devoalat misterul... deci, o poveste cu surprize, care va sa zica.
Subiectul este inedit, merita exploatat (poate chiar merge dezvoltat textul), limbajul de specialitate [ca sa zic asa :)] reuseste sa dea culoarea necesara, specifica.
Despre stil, as spune ca - dar sunt strict subiectiva si se poate sa nu am dreptate - e putin monoton si trebuie un pic de rabdare sa ajungi la capat, cred ca ar trebui cumva dinamizat (nu stiu cum, poate prin ceva dialog? prin introducerea unor mici intamplari/povestiri colaterale? cam asa ceva...).
Tot asa, am un mic dubiu, nu cred ca exista forma \"pancarda\", cred ca ai de ales intre \"placarda\" si \"pancarta\".
Multa bafta si spor la scris!

\"Bǎsmuind\" îmi amintește întrucâtva de \"Poveste fǎrǎ sfârșit\" de Michael Ende (și de filmul cu același nume, care e la fel de minunat ca și cartea). Lumea fanteziei, a ideilor trebuie sǎ continue sǎ existe, nealteratǎ, ca un refugiu din preamateriala lume în care trǎim, ca un colac de salvare venit în ajutor atunci când ne îneacǎ falsele și înșelǎtoarele valori.
Trecut sau prezent, frumusețea vieții ține pânǎ la urmǎ de spirit, de sensibil, de ceea ce se aflǎ în mințile și sufletele noastre, de bogǎțiile din interior.

Tema textului și felul în care ai pus-o în cuvinte m-au impresionat. Stilul simplu, curgând lin, fără piedica inflației de ornamente, lasă parcă mai mult loc reflecției.
Cred că într-un fel sau altul în greșeala unei amânări nedefinite, pe care o regretăm deșteptați fiind de o plecare fără întoarcere, cădem mai toți.
Imaginea căruței înaintând prin noroiul negru, urmată de un unic însoțitor este aproape ca o pictură suprarealistă; nu m-as fi mirat prea mult dacă la finalul textului ar fi urmat trezirea dintr-un coșmar, revelația greșelii și – poate - îndreptarea ei. Dar, cum dealtfel se și întâmplă în viață, finalul nu lasă dubii, sufletul nu se mai poate ușura de tristețea faptului că nu s-a rostit la timp \"te iubesc\".
Un text foarte inspirat, bine scris, cu o temă pe cât de tristă, pe atât de prezentă în viețile noastre.

Facandu-ti o noua \'vizita\', am aflat ce inseamna \"A.c.\" :)
Citindu-te, am regasit iar lucruri la care si eu ma gandesc. Si eu am fost mare cinefila in anii aceia, doar ca oferta de filme era cum era. Cu toate astea, ‘inghiteam’ orice, si ma fascina orice fel de poveste pusa pe pelicula, chiar daca era indiana, egipteana, romanesc-socialista sau altele asemenea. Si eu am facut la un moment dat un efort sa imi aduc aminte si am scris (autoironizandu-ma, dar nefiind eu singura si nici principala vinovata pentru ce se intampla in viata mea de cinefila inraita) despre cum strangeam bani in pusculita ca sa pot sa-mi cumpar bilet sa vad \"Iubire fara soare\" (fim egiptean, la care am plans de m-am umflat, cred ca aveam 12-13 ani si n-am uitat niciodata finalul ‘rascolitor’ al filmului :), film pe langa care, probabil, telenovelele sud-americane sunt adevarate capodopere :)),\"Vandana\" si multe altele asemenea, oferite de cinema-ul care se numea, nici mai mult, nici mai putin decat \"23 August\". :) Si iarasi adaug : Loredana stie foarte bine, am copilarit, se pare, in aceeasi urbe.
Ne mai auzim, bafta!

Nu caracterul vorbit si spontan al scrierii tale mi s-a parut ca ar trebui schimbat, (intr-adevar, proza ‘de meserie’, ca sa zic asa :), poate sa aiba si acest caracter, oral adica), ci nuantele pe care le da uneori stilul tau acestei oralitati. Mai precis exista situatii in care, ca si atunci cand vorbesti cuiva spontan, direct, se strecoara sintagme care suna un pic prea comun.
La « Anita » nu am lasat un comentariu, am citit textul si am vrut sa mai citesc si altceva din ce ai scris, asa am ajuns la ‘Vanatorul de note’. Exemplul pe care ti l-am dat, desigur, nu a fundamentat parerea mea asupra intregului (dar a influentat-o), l-am pomenit doar pentru ca vorbisem de exprimari care mie mi-au parut neclare si am vrut sa argumentez cu ceva concret.
Altfel, mesajele textelor tale nu mi-au scapat (cel putin asa sper :)), de aceea si spuneam ca ar merita o revenire asupra formei, stilului. Sigur ca nu trebuie sa fii de acord cu mine.
Multumesc pentru urare. Si tie multa bafta !

Acum, citind si dedicatia pe care ai adaugat-o, ma simt prost pentru comentariul arid pe care l-am facut si imi cer iertare.
Sunt si eu fara glas in fata durerii tale si ma simt mica.
Sunt langa tine si solidara cu ce simti. Cu mult drag.

Petalele trandafirilor chiar s-au scuturat. Azi, la câteva zile de la izbândă, mă simt la fel, adică... parcă n-ar fi adevărat. Citesc textul tău (în timp ce pisica, cu ochii ei galbeni ca mierea, îmi stă în poală). Îmi dau seama că ce spui reflectă starea multora dintre noi, în ziua aia. Are valoarea unei \'fotografii\' a ceea ce mulți dintre noi am simțit, a unei \'fotografii\' pe care o faci într-un moment în care ceva se întâmplă și vrei să păstrezi cât mai fidel în minte, când cineva te trage de mânecă și nu vrei să uiți cum ai trăit momentul: \"BÃ, SE SCUtură trandafirii!\" Curat mișto! Chiar că e bună de final. Așa că închei și eu.:)

Dincolo de Ziduri sau dincoace de Ele? Spaima e inauntru sau afara? Sau deopotriva inauntru si afara? Claustrofobie si agorafobie existentiala?
Spatiul inabusitor, senzatia de apasare si neputinta, un interior aproape kafkian, o scara sordida pe care am vrea sa iesim in lume, dar, paradoxal, distanta fata de ceea ce vrem sa intelegem si sa avem, creste.
Salvarea e in vis, in cuvinte asezate ca versuri, in iubire, in divinitate, in iesirea din timp?

Acum imi dau seama, citind \"Slabanoaga\", ca starea Barbatului care traia dincolo de Ziduri putea sa se datoreze foarte bine (si) Slabanoagei.
Iar cand am citit comentariul cuiva care a zis ceva de \"claustrofobie in spatii deschise\" am incremenit! Credeam ca e descoperirea mea, citindu-te :)! Si cand colo, nu pot sa iau copyright-ul pe oximoronu-asta. :)
Oricum, faptul ca doi cititori spun acelasi lucru inseamna ca undeva exista un sambure din care cresc aceleasi intelesuri, asa ca mesajul tau e transmis si receptat ca atare. Ceea ce e mare lucru, nu? Un semn clar ca trebuie sa mergi mai departe.

De două ori palat!
O dată, palatul copilăriei tale. Care ar fi putut fi orice (așa cum îți spuneam, o casă dărăpănată, de pământ). De două ori, pentru că e chiar un palat!
Mă întreb: dacă pentru tine, care ai ghicit strălucirea palatului din vremurile lui de glorie doar din poze, povești, rămășițe, umbre de personaje, duhul cănii de porțelan, totuși memoria minții și a sufletului a înregistrat cu atâta intensitate crâmpeiele unor vremuri apuse, așa încât azi te întorci spre ele, cum o fi fost oare pentru Lea? Ce frământări și amintiri clocoteau în ea și-o făceau să strige când și când, în noapte: „Înhamă caii, că mergem la Karlsbad!” Iar palatul copilăriei ei, care o fi fost și cum o fi arătat? În fața căror lucruri se va fi minunat ea, copilă fiind?

De două ori tristețe!
O dată, tristețea schimbărilor pe care le-a adus tăvălugul istoriei, schimbări care au transformat prințesa de odinioară într-un ‘dușman al poporului muncitor’. Și-a doua tristețe, cea existențială, cea care trimite timpul peste noi toți și, pe măsură ce trec anii, ne întoarcem mai abitir spre trecut, spre palatele copilăriei, spre Karlsbadul pe care fiecare l-am trăit cândva, în felul nostru.

Un text superb, plin de emoție. Iar desenul îl însoțește foarte bine.