Carmen Botosaru
Verificat@carmen-botosaru
Mă bucur că ne-am cunoscut și mulțumesc pentru tot .
Pe textul:
„Despre ninge" de Alina Manole
RecomandatNu am scris la o mașină de scris mecanică, n-am scris nici cu penelul (sau poate în altă viață ?:)), dar când am fost în vizită la soacra surorii mele, am adunat pene de gască (pe care femeia le folosea la uns cozonacii cu ou bătut, înainte de a-i băga în cuptor, ca să le dea crusta aceea apetisantă), pe care nu le voi folosi niciodată ca penel, evident, dar îmi face plăcere să le am, îmi plac pur și simplu (poate o să ung și eu cozonacii cu ele, sper totuși să nu fie din cauza unei eșuări în ale scrisului, ci doar un hobby pentru timpul în care nu scriu :)).
Sigur, calculatorul ușurează mult munca scriitorului. Scrisul rămâne însă o muncă grea, cu îndoieli și revelații, cu rezultate terapeutice sau cu tulburări și neliniști, cu mângâieri și răniri de orgolii, vanitate, amor propriu.
Mulțumesc pentru faptul că îți postezi aici scrierile și ni le oferi spre lectură și mulțumesc și pentru tot ce mi-ai spus legat de scrisul meu, bine și rău. Iar steluța mi-a dat mari emoții (mie și amorului meu propriu, pe care l-am mângâiat pe creștet și i-am zis să fie cuminte :)).
Pe textul:
„Pasiențe la marginea lumii" de Dușan Baiski
Nu am pus accentul pe eticheta, cum spui, ci am sugerat ca textul/insemnarea/incercarea/gandul tau ar tine mai degraba de personale, pentru ca nu am avut impresia ca citesc un text literar.
Nu trebuie sa-mi spui \"fii buna\", pentru ca nu am fost rea, ci doar am avut curajul unei opinii, de care, evident, poti sa nu tii cont.
Numai bine!
Pe textul:
„Colierul de ambră" de Eugen Popiți
Am remarcat aceeași ușurință - pe care o știu din alte texte ale tale - de a crea atmosfera, cadrul, de a arunca în poveste personaje mai mult sau mai puțin anonime, dar cu siguranță pitorești, tot așa îmi place atenția pe care o acorzi detaliilor, înregistrării gesturilor cotidiene (tălpile sprijinite de încălțări, turtindu-le fețele), observației minuțioase a obiectelor și ființelor din povestire.
Aș mai aminti senzația stranie că nu se întâmplă nimic, și totuși există un fir epic. :)
Pe textul:
„Pasiențe la marginea lumii" de Dușan Baiski
Pe textul:
„Colierul de ambră" de Eugen Popiți
Acest \"Am avut mult de lucru azi la serviciu...\" pare sa nu prea aiba legatura cu textul.
In ansamblu, am citit randurile tale ca pe o insemnare pe care ai facut-o ca sa o ai la indemana in viitor, pentru o proza pe care urmeaza s-o scrii.
[In alta ordine de idei, mi-a facut placere un semn din Slobozia, unde m-am nascut. :)]
Mult succes!
Pe textul:
„Clopot si marionete" de Ion A. Luca
- Poate ar trebui un pic revazute timpurile verbelor (de ex.: \"Un zâmbet ușor obosit trecu fulgerător pe buzele fetei [...]\", nu inteleg de ce ai renuntat la prezentul folosit pana aici; dupa o fraza sau doua, revii la prezent.)
- Lumina alba, ceasul sunt prezente simbolice destul de inspirate, dar parca nu reusesc totusi sa fie remarcabile.
In ansamblu, un text corect, care incearca un final surprinzator, dar nu cred ca reuseste chiar impactul scontat.
Pe textul:
„Ceasul" de Crimilde
Introducerea, necesara si la obiect. Cuprinsul povesteste cu farmec. Incheierea cade ca o sentinta.
Textul e scurt si parca prea comprima in el multe lucruri care s-ar vrea detaliate (si despre englezul francez, si despre casa, si despre party), chiar daca si cititorul ar putea fi pus la treaba, sa isi imagineze. Totusi cred ca dezvoltarea textului ar aduce multe imagini plastice (asa cum apar si in forma pe care ne-o propui spre lectura), care ar completa foarte bine ceea ce mie imi pare acum a fi doar un schelet al unei proze ce se cere dezvoltata. Poate s-ar gasi si alt titlu, mai putin uzat de folosinta (iar actualul sa ramana drept subtitlu, eventual?)
Mi-a facut placere sa citesc, si-as mai citi, daca s-ar mai povesti. :)
Pe textul:
„Omul de tinichea" de Raluca Moise
Pe textul:
„Nichita Victoria - dinspre ceea ce înlănțuie, înspre ceea ce unește!" de Maria Prochipiuc
Recomandat- atmosfera (pe muchia dintre vis si realitate)
- ortografia, care sustine textul (mai ales punctele de suspensie [sau de suspans?:)] in partea intai)
- gradatia tensiunii (in primele doua parti)
- lipsa cliseelor lingvistice, sintagme originale care sprijina conturarea de imagini cu tusa foarte personala
- dialogul, foarte realist (partile a doua si a treia)
- \"sfarsitul\", in loc de \"sfarsit\"
Minusuri (cele mai multe remediabile la o simpla revedere a textului):
- \"vagon-tren\" - sonoritate neplacuta cand ambele substantive sunt articulate definit
- putin ambiguu cand e vorba de bagajele ei (el le enumera, gandindu-se la ce a avut el in Italia in bagaj, printre care farduri, ciorapi sexy etc.)
- inconsecventa folosirii formei literare/vorbite pentru asta/acesta
- scapari de dactilografiere, omisiuni de diacritice, parca mai lisesc si cuvinte pe ici, pe colo
- finalul (incepand cam de la iesirea lui din gara)
Pe muchia dintre plus si minus:
- fractura dintre I&II vs. III&IV (minus), care ar putea fi totusi luata si drept o modalitate de subliniere a diferentei dintre planul trecutului sumbru si cel al prezentului neutru pana la un punct (plus)
Pe textul:
„liliac bolnav" de Andrei Gheorghe
Subiectul este inedit, merita exploatat (poate chiar merge dezvoltat textul), limbajul de specialitate [ca sa zic asa :)] reuseste sa dea culoarea necesara, specifica.
Despre stil, as spune ca - dar sunt strict subiectiva si se poate sa nu am dreptate - e putin monoton si trebuie un pic de rabdare sa ajungi la capat, cred ca ar trebui cumva dinamizat (nu stiu cum, poate prin ceva dialog? prin introducerea unor mici intamplari/povestiri colaterale? cam asa ceva...).
Tot asa, am un mic dubiu, nu cred ca exista forma \"pancarda\", cred ca ai de ales intre \"placarda\" si \"pancarta\".
Multa bafta si spor la scris!
Pe textul:
„Wobbler... pour les connoisseurs" de Bianca Goean
Trecut sau prezent, frumusețea vieții ține pânǎ la urmǎ de spirit, de sensibil, de ceea ce se aflǎ în mințile și sufletele noastre, de bogǎțiile din interior.
Pe textul:
„Băsmuind…" de Gabi Schuster-Cărărușă
Cred că într-un fel sau altul în greșeala unei amânări nedefinite, pe care o regretăm deșteptați fiind de o plecare fără întoarcere, cădem mai toți.
Imaginea căruței înaintând prin noroiul negru, urmată de un unic însoțitor este aproape ca o pictură suprarealistă; nu m-as fi mirat prea mult dacă la finalul textului ar fi urmat trezirea dintr-un coșmar, revelația greșelii și – poate - îndreptarea ei. Dar, cum dealtfel se și întâmplă în viață, finalul nu lasă dubii, sufletul nu se mai poate ușura de tristețea faptului că nu s-a rostit la timp \"te iubesc\".
Un text foarte inspirat, bine scris, cu o temă pe cât de tristă, pe atât de prezentă în viețile noastre.
Pe textul:
„Dragă tată" de Florentina-Loredana Dalian
Citindu-te, am regasit iar lucruri la care si eu ma gandesc. Si eu am fost mare cinefila in anii aceia, doar ca oferta de filme era cum era. Cu toate astea, ‘inghiteam’ orice, si ma fascina orice fel de poveste pusa pe pelicula, chiar daca era indiana, egipteana, romanesc-socialista sau altele asemenea. Si eu am facut la un moment dat un efort sa imi aduc aminte si am scris (autoironizandu-ma, dar nefiind eu singura si nici principala vinovata pentru ce se intampla in viata mea de cinefila inraita) despre cum strangeam bani in pusculita ca sa pot sa-mi cumpar bilet sa vad \"Iubire fara soare\" (fim egiptean, la care am plans de m-am umflat, cred ca aveam 12-13 ani si n-am uitat niciodata finalul ‘rascolitor’ al filmului :), film pe langa care, probabil, telenovelele sud-americane sunt adevarate capodopere :)),\"Vandana\" si multe altele asemenea, oferite de cinema-ul care se numea, nici mai mult, nici mai putin decat \"23 August\". :) Si iarasi adaug : Loredana stie foarte bine, am copilarit, se pare, in aceeasi urbe.
Ne mai auzim, bafta!
Pe textul:
„Anii cinematografului (I)" de Ghinea Nouras Cristian
La « Anita » nu am lasat un comentariu, am citit textul si am vrut sa mai citesc si altceva din ce ai scris, asa am ajuns la ‘Vanatorul de note’. Exemplul pe care ti l-am dat, desigur, nu a fundamentat parerea mea asupra intregului (dar a influentat-o), l-am pomenit doar pentru ca vorbisem de exprimari care mie mi-au parut neclare si am vrut sa argumentez cu ceva concret.
Altfel, mesajele textelor tale nu mi-au scapat (cel putin asa sper :)), de aceea si spuneam ca ar merita o revenire asupra formei, stilului. Sigur ca nu trebuie sa fii de acord cu mine.
Multumesc pentru urare. Si tie multa bafta !
Pe textul:
„Vânătorul de note" de Elena Albu
Sunt si eu fara glas in fata durerii tale si ma simt mica.
Sunt langa tine si solidara cu ce simti. Cu mult drag.
Pe textul:
„fals interviu de negare a proporțiilor" de Eugenia Reiter
Pe textul:
„O zi mare" de Andrei Horia Gheorghiu
Spatiul inabusitor, senzatia de apasare si neputinta, un interior aproape kafkian, o scara sordida pe care am vrea sa iesim in lume, dar, paradoxal, distanta fata de ceea ce vrem sa intelegem si sa avem, creste.
Salvarea e in vis, in cuvinte asezate ca versuri, in iubire, in divinitate, in iesirea din timp?
Pe textul:
„Barbatul si Zidurile" de Ghinea Nouras Cristian
Iar cand am citit comentariul cuiva care a zis ceva de \"claustrofobie in spatii deschise\" am incremenit! Credeam ca e descoperirea mea, citindu-te :)! Si cand colo, nu pot sa iau copyright-ul pe oximoronu-asta. :)
Oricum, faptul ca doi cititori spun acelasi lucru inseamna ca undeva exista un sambure din care cresc aceleasi intelesuri, asa ca mesajul tau e transmis si receptat ca atare. Ceea ce e mare lucru, nu? Un semn clar ca trebuie sa mergi mai departe.
Pe textul:
„Slabanoaga" de Ghinea Nouras Cristian
O dată, palatul copilăriei tale. Care ar fi putut fi orice (așa cum îți spuneam, o casă dărăpănată, de pământ). De două ori, pentru că e chiar un palat!
Mă întreb: dacă pentru tine, care ai ghicit strălucirea palatului din vremurile lui de glorie doar din poze, povești, rămășițe, umbre de personaje, duhul cănii de porțelan, totuși memoria minții și a sufletului a înregistrat cu atâta intensitate crâmpeiele unor vremuri apuse, așa încât azi te întorci spre ele, cum o fi fost oare pentru Lea? Ce frământări și amintiri clocoteau în ea și-o făceau să strige când și când, în noapte: „Înhamă caii, că mergem la Karlsbad!” Iar palatul copilăriei ei, care o fi fost și cum o fi arătat? În fața căror lucruri se va fi minunat ea, copilă fiind?
De două ori tristețe!
O dată, tristețea schimbărilor pe care le-a adus tăvălugul istoriei, schimbări care au transformat prințesa de odinioară într-un ‘dușman al poporului muncitor’. Și-a doua tristețe, cea existențială, cea care trimite timpul peste noi toți și, pe măsură ce trec anii, ne întoarcem mai abitir spre trecut, spre palatele copilăriei, spre Karlsbadul pe care fiecare l-am trăit cândva, în felul nostru.
Un text superb, plin de emoție. Iar desenul îl însoțește foarte bine.
Pe textul:
„\"Înhamă caii, mergem la Karlsbad!\"" de Ghinea Nouras Cristian
