Carmen Botosaru

Deja cred ca stii cat de mult imi plac textele care au si un fir epic, iar cand povestea e condusa frumos si cu usurinta, asa cum faci tu din spatele usilor inchise, placerea lecturii este cu atat mai mare pentru mine.

(Poate ca episoadele 3 si 4 ar necesita niste mici retusuri? Mi s-au parut un pic mai grabite decat primele doua.)

Un text care descrie foarte bine neputința, disperarea, durerea paroxistică: fizică, alinată cumva de morfină; sufletească, imposibil de alinat.
Textul abundă de imagini extraordinar de puternice, de fapt, de la un capăt la celălalt este un strigăt de durere.
Foarte frumos și emoționant, foarte bine realizat, atinge și lasă urme sau trezește amintirile înăbușite.

Nu știam de Lucian Vasiliu și mi-a plăcut să citesc acest articol și să aflu despre o biografie atât de interesantă. Mărturisiri emotionante, care încep –cum altfel?- cu invocarea duioasă a mamei, apoi a “fabulosului tată”, a universului copilăriei trăite 10 ani la țară, apoi un soi de dezrădăcinare - “pierdusem prietenii de pe ulița natală, bunicii, vecinii blajini și curați” (care mi-a amintit un pic și de Creangă), emoționantă evocare a ascunzătorii în care tatăl său încercase să salveze cărțile - și într-un fel reușise, chiar dacă “Patul din lemn de nuc, tras peste improvizata, oculta bibliotecă subterană, nu le-a putut asigura necesara conservare.” (mi-a plăcut aici ‘definiția’ bibliotecarului ca “ierarh și terapeut peste imperiul cărților”), debutul (“al doilea botez”:)), cărțile de poezie, călătoriile (in America și in China-“o China ce nu l-a atins și nu l-a aprins”, din care a ‘rezultat’ cartea de turism cultural “Cambei în China”), activitatea muzeistică, “Dacia Literară” și, peste toate astea, plutind permanent modestia (“Vă mulțumesc pentru aprecieri, mă copleșesc... Mă ascund într-un miez de nucă și mă rostogolesc lîngă zidul muzeului, așteptînd să mă înfulece o veveriță sașie...”).

Până apar editorii să scormonească, Laura, îti spun că mi-a plăcut foarte mult acest text, e scris limpede, fără complicații, trist fără să cadă în sirop și are... amprenta ta. Adică amprenta cuiva care scrie cu mult talent.

... așa că mă bucur foarte mult că am ajuns pe această pagină și am citit articolul.
Mulțumesc autorului că ne-a împărtășit toate acestea, semnalându-ne totodată că, din când în când, cât mai des :), trebuie să ne aducem aminte.

Ca întreg, textul sună foarte bine. Ca piguleală, ar fi câte ceva de spus (însă nu neapărat, se poate foarte bine și fără cele ce le voi înșira mai jos, întrucât nu sunt lucruri esențiale, ci doar o părere despre cum aș face eu dacă ar fi textul meu :)).
De exemplu, indiferența poștașului, din primul rând, parcă nu rimează cu toate detaliile care urmează. Cred că mai degrabă este o indiferență disimulată (de exemplu, poștașului pare să îi pese de nea Vasile, nu e chiar indiferent la tristețea lui, că nu-i scriu copiii).
Apoi, da, cred că ar mai merge dezvoltat: introdus un episod legat de o citație (divorț, judecată generată de cearta pentru pămant sau altceva – tot așa, cu un dialog spumos, trist-vesel, în genul celor cu șefuleasa sau cu preoteasa), de un ziar (pe care îl citesc cei interesați, să zicem la birt, un fel de Poiana lui Iocan, comentând ori politichia, ori fapte diverse), mandatul poștal (care aduce o pensie de nimic unei babe gârbovite de munca de-o viața) etc. Nu de alta, dar pretextul e atât de bun, încât chiar ar merita exploatat, zic eu. Mai mult decât atât, dacă ar fi mai multe episoade, cred că ar da și mai bine seama asupra alergăturii poștașului, pe de-o parte, și asupra celor observați (ar mai încăpea aici, doctorul, poate primarul, ceferistul, învățătorul etc.), pe de altă parte.

Apoi câteva corecturi minore: “și-n coace”, “Adiă de ce preoții”, “într-una” (impreunat, atunci când are sensul “continuu, neîntrerupt, necontenit”), “Le-ar place și lor.” (“a plăcea”, deși aici, fiind gândurile poștașului, poate că ar merge și forma incorectă?)

Nu știu dacă chiar mă pricep la comentarii, cum spui tu, Loredana. Cred că nu, mai degrabă. Deseori se întâmplă să nu am dreptate, cred. Insă când formulez o părere, îmi imaginez, cel mai adesea, că e textul meu și atunci îmi e mult mai ușor să spun ce îmi place, ce nu îmi place. Neajunsul este că judec după gustul meu, adică limitat, totuși, iar asta înseamnă că risc să nu am acces la lucruri valoroase cu adevărat, dar care nu se potrivesc gustului meu. :) (De aceea și cred – bineînteles, păstrând proportiile! - că a fi critic literar și deci a face comentarii pertinente, eventual constructive, e cu totul altceva decât a fi scriitor.)

Și nu în ultimul rând, spui că ai scris greu textul. Nu, nu e semn de bătrânețe. Sigur nu! Poate că subiectul nu era destul de copt ca să fie cules? Poate că după ce ai scris textul nu l-ai lăsat destul la sertar, adică la odihnă, ca să-l reiei cu un ochi proaspăt?

Scuze pentru atâta vorbărie, cred că trebuie să încerc să fiu mai concisă. :)
Oricum, dacă din tot ce-am spus ceva îți folosește, m-aș bucura. Dacă nu, rămâne pur și simplu un dialog, un exercițiu de comunicare. :)

Dacă tot am citit, nu pot să nu las un semn, oricât de personală ar fi această mărturisire (a ta, a mea).
Si eu cred că nu ți-a reușit crima, e departe de a fi perfectă. Muza asta te păcălește, dar în alt sens, nu în cel de care vrei tu să ne convingi (păcălești). Deși cred că știi. Prin urmare, muza trăiește și, mai mult decât atât, se pare că ne înșeală pe mulți dintre noi cu tine.
Nerăbdătoare să îți citesc prozele (sau poate deja le-am citit?:)), semnez cu teama că poate, fără să vreau, mi-am ucis muza și am comis crima perfecta. (Cred că acest gând ne dă deseori târcoale, dar tu ai formulat acum atât de concret această idee, încât n-am cum să mă mai eschivez față de mine însămi și să nu-mi pun problema.) Totodată, aștept, cu lașitate, să fiu prinsă, lipsindu-mi curajul unei mărturisiri. :)
Nu în ultimul rând, mărturisirea ta, în toată splendoarea sincerității și stilului ei, pare un simplu exercițiu (nu în sensul de mărunt, fără valoare, ci în sensul de ușurință a scrierii), care atrage atenția că dincolo de aparență există o peniță prolifică și sigură.

Poștașul e un pretext foarte bine ales pentru ca textul să dezvaluie multe framântări, multe mici drame ale oamenilor. El, poștașul, trece pe la fiecare poartă și, cu ocazia asta, ne face părtași la viața celui care își primește scrisoarea în cutia poștală. Mi-a plăcut foarte mult această idee!
[Tare mi-a fost teamă - și am stat cu inima cât un purice - să nu cumva să am și eu de primit vreo scrisoare taman azi, și să intru sub \'lupa\' poștașului. Nu sunt sigură că am scăpat.:)].
Povestea ar putea să curgă așa la infinit, dar ea se sfârșeste odată cu golirea genții poștașului, o analogie foarte reușită cu viata poștașului care trăiește cu adevărat doar atâta timp cât are geanta plină de scrisori. In rest, viața lui e un gol la care nu are timp, nu vrea să se gândească, în goana lui zilnica de a duce vești care să umple viețile destinatarilor și, totodată, care să dea sens vieții lui.
Limbajul celor implicați sau observați în poveste este redat cu acuratețe, cu farmec, păstrând specificul categoriei sociale căreia îi apartin și locului în care trăiesc. Biografiile sunt surprinse cu ochi de specialist (al postașului? al autorului?) și presărate cu mici doze de umor.

O alta proza care dezvaluie un tablou atent si minutios analizat. Nu lipsesc amanuntele care contureaza fara cusur realitatea (geamul acoperit de hartia albastra, ciupita pe alocuri; gestul de a rupe frunzele ingalbenite ale muscatei s.a.). Nu lipseste umorul (sfarsitul visului avand-o drept protagonista pe Veronica; \'zestrea\' adusa de Preda, respectiv de Marta).
Sfarsitul dezvaluie, in sfarsit!, pretextul acestui text si satisface curiozitatea cititorului.

Versurile reușesc să construiască un mister patent, legitim în cazul unei călătorii despre a cărei destinație nu știe nimeni nimic, despre care însă se știe că este fără întoarcere. Ieșirea din timp (cu evident iz de \"Noapte de Sânziene\" a lui Eliade), pe lângă acceptare, poartă în ea păreri de rău. Nu am sesizat însă nici o umbră de teamă. Așa să fie?

Apreciez foarte mult subiectele originale insa, in acelasi timp nu le dispretuiesc deloc pe cele care au mai fost povestise, spuse, cantate etc. Ce mi se pare mie important este ca felul in care e spus ceva sa fie inedit.
Fac aceasta precizare ca urmare a faptului ca atunci cand am spus despre sintagma: \"si ca isi va intemeia o familie, alaturi de un altul\" ca suna cam cliseic, m-am referit la imbinarea de cuvinte, nicidecum la sentimentul care genereaza o asemenea afirmatie. Prin urmare, sugeram sa fie spus altfel (sau deloc).
Dar, Florin, asta e o opinie atat de subiectiva [iar eu, imi dau seama, cam exagerez uneori cu grijile astea stilistice, iar in textele mele le evit cat pot, insa tot sunt tributara lor, sunt sigura de asta!:)], incat e mult mai important sa scrii cum simti, asa incat sa te regasesti in text si sa nu faci rabat de la ceea ce te reprezinta.

Ideea textului este grozavă!
Doar că [părerea mea!:)] nu este suficient exploatată, pare o însemnare făcută oarecum în grabă. Iar lipsa semnelor diacritice face un pic dificilă lectura (mai ales timpurile verbelor).
Chiar dacă ai avut doar intenția unei schițe, cred că personajul se grăbește prea mult să iasă pe ușa din dos, mai lasă-l un pic pe scenă, pentru ca scriitorul să mai observe la el una-alta. :)

Cu adevărat pline de farmec poveștile astea...
Și, vizualizând ce am citit, mi-au trecut prin fața ochilor felurite ipostaze ale populațiunii care, la acea epocă, trăia atât de... vulcanic. Modele timpului - în vestimentație, maniere, onoare -, \'tehnica\' reclamelor, felul de a iubi și de a exprima iubirea - până la suicid! - au azi pentru noi nuanțe de sepia și iz de roman.

Lăudabilă fapta ta de a ne aduce \'subt\' ochi asemenea comori. :)

[Apropos de \"meseriași români\": copil fiind, văzusem într-o poză veche vitrina unui magazin pe care scria \"Ceaprazărie\". Îmi imaginam că acolo se vindeau ceapă și praz. :) Oare mai există ceaprazari și ceaprazării? Că eu n-am mai văzut...]

Textul e reusit pe de-a-ntregul, ideea e absolut bestiala!, iar textul contine o gramada de informatii stiintifice, fabulatia cu gamele mi se pare reusita 100%, plina de imaginatie, deseori bascalioasa (intr-o doza echilibrata) la adresa unora, mai ales a acelora care se simt cu greierele, pardon!, cu musca pe caciula ! In ceea ce ma priveste, dac-ar fi sa aleg, mi-as dori ca \'acheta domestica\' sa cante mereu in sol major! Hmmm... se pare ca nu gandesc deloc ca o furnica-harnicuta, ci ca un greiere-de-dinainte-de-reabilitare!)
Textul se incheie apoteotic cu argumente imbatabile si cu o sentinta corecta!
Acum nu ne ramane decat sa asteptam pe cineva care sa reabiliteze incriminata furnica. Se va gasi si un avocat al furnicilor, nu? :)
Un text absolut minunat!

Cronica aceasta despre care chiar tu spui că este o aventură, Diana, înțeleg că este de fapt un pretext pentru a ne face niște mărturisiri. Dealtfel, tu îți și dezvălui încă din primele rânduri intenția, iar ceea ce ne spui în acest text nu este altceva decât o împărtășire a impresiilor tale legate de cartea lui Ion Lazu, este o încercare de a ne trezi curiozitatea în legătură cu un subiect care apare (nemeritat, poate) mai rar în sfera noastră de interes.
Dacă asta a fost ceea ce ți-ai propus, eu cred că ai reușit foarte bine să atragi atenția.
De aceea, poate că textul nu este chiar un articol (mai ales că un articol trebuie să fie mai obiectiv și să se bazeze mai puțin pe \"tresăriri nostalgice\"), ci ține mai degrabă de \"Personale\", ceea ce ar face ca nici textului să nu-i mai fie pretinse cu vehemență acuratețea, structurarea mai limpede a ideilor, exactitatea în exprimare).
Am încercat să trec dincolo de cuvinte și să îți înțeleg emoțiile. Totodată, am devenit curioasă în legătură cu această carte.
Nu știu dacă am reușit să văd ce mi-ai arătat tu aici, dar știu că ce am văzut eu mi-a plăcut. :)

Recitesc:
\"Prinse cu mâna dreaptă de volan, iar pe stânga o întinse până la radiou. Pentru o clipă i se păruse că va avea mai mare succes folosindu-și unghia de la degetul mic al stângii. Aceasta era întotdeauna ceva mai mare decât toate celelalte.\"

Si zic:
Nu e ilogic, spun eu care, ce-i drept, nu sunt șofer. Presupun că Manu se contorsionează astfel, doar pentru că i se pare că are sorți de izbândă dacă își folosește unghia micǎ lǎsatǎ crescută mare, de la mâna stângǎ. :)
Aici, desigur, ar putea să ne mai lămurească Dușan.

Poate că să crezi că nebunii sunt fericiți este un loc comun. Important, cred, în literatură, este ca exprimarea unui loc comun să nu fie făcută cu ajutorul unui loc comun.

Din nefericire, Dragobetele nu au șanse să fie resuscitate. Moda Valentine\'s Day-ului e mult mai puternică.
Eseul tău este plin de umor și totodată subliniază foarte bine înclinația nației noastre de a pune pe coliva națională bomboanele de import.
Iar iubirea astfel sărbătorită, cu:
\"urusuleți (n.m. atentie la \"u\"-ul in plus) și cupidoni de pluș cu forme rubiconde, inimioare gonflabile [...]\" etc.
îmi aduce aminte de celebrissima:

\"Iubirea e un lucru mare.
Semnat,
Gică Popîndău\"

(... care, dacă nu îndrăznesc prea mult, n-ar merge oare drept motto la eseul tău?:))
Iar tam-tam-ul care se face aici, îl întrece pe cel care constituie modelul. Vorba \'ceea: \"Când în America se poartă pantalonii largi, la București devin șalvari.\"

Tenebroasa povestea... si nu era nici un semn, la inceputul ei.
O nenorocire nu vine niciodata singura, se spune. Deci, daca fac inventarul, ca sa vad cat de nefericiti sunt altii si sa compar crucile:), ar rezulta ca bietul Manu are dureri de masea, de cap, transporta morti, ramane in pana in toiul noptii, e nevoit sa asculte muzica simfonica (fain amanuntul cu genul asta de supliciu), ramane in camp, cu \'marfa\' in masina (la final se lamureste si treaba cu concurenta)... dar macar atinge fericirea [inca mai sper ca asta nu e singura forma de fericire :)].
Foarte frumos textul, iar asta nu mai e deloc o surpriza.

... este atât de minunat de absurdă, încât nici nu pare posibilă în realitate, deși e clar că fiecare dintre noi s-a izbit de asemenea ‘soluții’, care frizează absurdul. Intr-adevăr, ce altceva mai bun poți să faci decât să râzi cu gura până la urechi? Odată schițată, în grabă, ideea, cred că textul merită ulterior toată atenția, atât a cititorilor (cum s-a și întâmplat), cât și a autorului (și, înțeleg din comentarii, textul a trecut deja prin niște corecturi).
Ce aș mai adăuga eu la cele ce deja s-au spus este faptul că la punctul al 2-lea apa plată nu prea are ce să caute, ea ar trebui cumva integrată mai sus, adică la punctul 1, care ar putea să primească o completare de genul: ‘plus încă o oră până-n piață, în căutare de apă plată sau carbogazoasă, după gust’.
[Acum mă gândesc dacă totuși anunțul trebuia cu adevărat pigulit și bibilit și nu dăunează cumva autenticității, având în vedere că este cules de undeva, dintr-un loc oarecare, iar asemenea anunțuri pot fi presărate cu exprimări ciudate, sau ortografii mai strâmbe, sau semne de punctuație așezate mai la stânga sau mai la dreapta decât trebuie.]
Finalul mi-a plăcut nespus, mai ales că e la modă să îți tot urezi \"O zi bună!\" și, culmea!, de cele mai multe ori, urarea vine după consumarea unor situații aberante, iar \"O zi bună!\" pică fix ca nuca-n perete!
(Scuze că m-am întins atâta cu vorbăria. Drept pedeapsă, stau mai mult peste program.)

Afișul a fost foarte inteligent conceput, limpede și eficient.
Experimentele cu baloane agățate de lup, comparabile cu încercările lui Stan&Bran de a sări garduri noaptea, pe furiș și, evident, eșuând, cu surle și trâmbițe.
Personajele, unul și unul: plutonierul suferind de ‘turba importanței’, Mișa-specialistul în belciuge, Bandi cel Tuciuriu și, nu în ultimul rând, stolul uriaș de păsări pătrate.
Zmeii salvatori îmi amintesc de un alt mijloc suprarealist-absurd de evadare (din filmul \"Occident\"): păpușa gonflabilă.
După ce și-a încheiat ‘misiunea’ din perioada liniștită doar în aparență, dar în fapt plină de întâmplări pe cât de neștiute, pe atât de dramatice, se pare că fâșia de pământ–zonă de frontieră a devenit un catalizator pentru talentul tău de a povesti ce s-a întâmplat și cum a era atunci.

Ruda de salam a devenit și ea personaj într-o poveste?