Psihologului, cu drag (3)

31. Blînd, cum deja m-ai obișnuit, îmi vei sugera că e vremea să accept că sînt condamnată, ca oricine pe lumea asta, la a rămîne EU. Dacă nici măcar condiția de bărbat în locul celei de femeie nu m-a schimbat cu nimic în esență, nu știu de ce aștept eu de la o simplă experiență (și aia tot a vieții mele, care e oricum limitată pînă și în vis) să mă schimbe. Stupid! Să nu poți fi niciodată ALTUL. EU, mereu EU!… Am obosit. Tu cum mai stai? 32. Dragul meu, deși am stabilit că vom fi sinceri pînă la cruzime, ceva din mine cere un răgaz, căci încă nu ți-am dezvăluit o parte din ceea ce mă definește, parte ce trăiește de capul ei, independent, hrănindu-se din voluptatea suferinței. Și am lăsat în umbră nu pentru că nu te-aș considera demn de-a o cunoaște sau neîndeajuns de apropiat sufletului meu, ci dintr-o pudoare față de tinerețea ta. Îți aminteam undeva despre doi stîlpi ai existenței mele (știu că expresia este mai mult decît bătătorită și s-a banalizat, însă altfel nu văd cum i-aș putea numi, poate puncte de echilibru). Pe unul îl cunoști (nu fizic, dar poate chiar mai mult decît este permis să cunoști pe cineva fără știrea sau aprobarea lui). Al doilea este L., cel despre care încă nu pot spune că a murit decît rupînd din mine bucăți de carne, de gînd, de suflet. L-am visat și, în mod ciudat, asta m-a împins din nou către tine… Îl rugam să stea puțin, cît să îl pot cuprinde în brațe. Evident o refulare. Mi-e dor de el. E a doua oară cînd visez că, deși a murit, se poate întoarce. (Prima dată a fost cumplit; știam că ceva trebuie că e putred și că nu mai poate fi ca înainte și numai gîndul că ar fi putut muri a doua oară mă scotea din minți). De data asta a fost liniștitor, – ce bine că poate veni atunci cînd mi-e dor…, o să mai vină … 33. Prin tine îmi rezerv dreptul de a mă contrazice? 34. Sînt așa de cînd mă știu. M-am schimbat prea puțin. Aceleași gînduri, aceleași obsesii… Unde zace totuși atîta putere cît să uit desăvîrșit și să-mi pară mereu altele, noi, grave? 35. Mi se pare că nu ți-am mai scris de o groază de timp. Uitîndu-mă însă la ultima dată, constat că nu au trecut de fapt decît zece zile… O veșnicie. Și-mi spuneam – chestiunea asta trebuie scrisă, să nu uit. El o așteaptă. Am uitat oare ceva? Memorie selectivă – măcar atît. Am mers prin mine, prin locuri în care am fost cu L., locuri care încă dor (deocamdată, sau așa va fi întotdeauna? Te întreb, deși nu mă aștept să ai vreun răspuns. “Totdeauna” – adică atît cît ține viața mea…) Am rămas captivă în amintirile care m-au locuit în tot acest răstimp cît am dispărut din zona psihică în care ești în stare să comunici. Am fost în spațiul in care L. rămîne cu mine, în care îl simt continuu prezent, ca atunci cînd stai lîngă cineva care miroase a soare. Pînă și mie îmi pare straniu… A fost o perioadă în care ceva nu mergea între mine și H. Poate că era numai o impresie. Totul se tocește, nimic nu poate fi trăit cu maximă intensitate o veșnicie. Ieri seară am avut un nou vis – eram într-o casă dărăpănată, lăsată în părăsire. Rămăseseră numai pereții din ea (trei, - cel de la fațadă părea că nu fusese construit; era înlocuit cu niște coloane pătrate, de susținere). În rest, ciment pe jos, mîncat, acoperit de moloz. Undeva, spre stînga, în colț, atîrna o lustră (pe care chiar și în vis am perceput-o ca fiind bizar de luxoasă pentru ce era în jur). Eram mai mulți în încăpere. Nu mi te mai amintesc decît pe tine. La un moment dat, lustra a început să se balanseze. Cineva a zis cu glas comun (necunoscut) – “E cutremur”, iar eu nu am simțit spaima ce însoțește în mod firesc sintagma. M-am așezat pe burtă (pe un fel de bordură foarte înaltă sau un fel de perete ridicat doar pe sfert ce străbătea încăperea). Apoi m-am văzut pe jos, pe podea, te țineam pe după umeri (ca la horă). Stăteam amîndoi cu fața spre podea, cu capetele apropiate ținîndu-ne unul de celălalt. Am ridicat privirea. Zgomotul acela infernal, pe care îl face pămîntul cînd vuiește nu încetase, lustra însă nu se mai mișca. Mi-a trecut prin minte că s-a terminat. Următoarea imagine: cu toții în picioare uitîndu-ne printre coloane la copacii ce se frîngeam sub vînt. Vuietul rămăsese același și parcă o înțepătură mi-a trecut prin stomac pentru o secundă. 36. Mi-ai răspuns că peste noapte te-ai trezit brusc, înspăimîntat (“ca atunci, cînd ai impresia, în pat fiind, că pici în gol”) cu gîndul că e cutremur. Nu vreau să-mi explic. (Și să nu îndrăznești să-mi explici nici tu, în cazul în care tu ai înțelege). De altfel, nu mi-ar ajunge nici o explicație, oricît de doctă ar fi. 37. “Normali” – mă tot întrebi ce cred eu că înseamnă. Normali sînt aceia a căror anormalitate nu se vede cu ochiul liber. Normali sînt cei pe care îi privesc pe geam deschizîndu-și umbrelele în dimineața asta care pe mine nu mă duce nicăieri. Și-acum poftește de mă închide la furioși! 38. “Bine”! – ce cuvînt … Eu eram astăzi cea mai fericită ființă pe motiv că am reușit să îmi depășesc infernul de a face pasul peste prag (e un prag care uneori se preface în șarpe veninos, stă nemișcat. Viclean. Pînă te apropii. O dată ce te-ai apropiat, harș!, te înșfacă și te zdrobește, te sufocă. Te mușcă adînc, de mușchiul inimii.) L-am traversat însă și am reușit să ajung să fac pipi la timp… Fericirea nu depinde de măsura ce-i stă la bază. 39. “Pentru prima dată…” – de cîte ori mă va mai seca de durere acest “pentru prima dată” de cînd a murit L.? 40. Mi-ar prinde bine să-l văd pe H. Mă aflu pe teren alunecos. Þi-ai dat și tu seama că nu e în ordine ceva, deși nu ai spus-o. De ce sperăm de fiecare dată că noi am putea fi excepția, că noi, decă nu și alții, am putea fi fericiți, chiar și cînd lumea toată se prăbușește în jurul nostru? Ãsta să fie motivul datorită căruia este posibilă perpetuarea speciei umane? Dacă n-ar fi această idee fixă că fiecare pentru sine constituie excepția, primul om de pe pămînt ar fi murit paralizat de neputință, acru, sterp, blazat, înainte de a fi apucat să inițieze un prim unic gest. Nu cred în oamenii blazați. E un rol. E însemnul lașității… Al comodității. Copacul acela pe care îl vedeam printre coloane în vis … – era verde. Un nou vis colorat (și lustra, și molozul, și pereții cenușii, scrijeliți, prăfoși, totul era în culori). 41. De la o vreme mă port, mă simt, de parcă aș fi continuu beată. Nu-mi mai controlez reacțiile (nu sînt isterică, sînt un nebun pașnic). E ca și cum toate s-ar învîti cu mine: discuții, pași pe diverse străzi imaginare, întîmplări care îmi rînjesc de după colțurile camerei, glume vechi, prieteni care nu mă mai vizitează, oameni care nu au existat niciodată… Un carnaval în care te-ai trezit deodată, înconjurat de măști, o stare de voie-bună care nu are nevoie de suport sau motivație în afara ideii în sine de a se perpetua drept carnaval. Sînt realmente amețită într-atît, încît îmi țin cu greu echilibrul. Depun eforturi (nu disperate, ci mai mult din complezență) cînd e cazul să fac față și declanșez o umbră vagă de autocontrol. Îmi reușește rar – și oricum nu sînt decît pauze care lasă locul unui alt vîrtej. Îmi pasă din ce în ce mai puțin de părerea celor din jur (cei apropiați nu-mi sînt potrivnici, mă lasă în legea mea – dacă o fi vreuna). Nu știu ce m-aș face dacă te-ai apuca să mă scuturi; cu siguranță m-ai lua pe nepregătite. Pînă la urmă, nu e nici ăsta mai mult decît un joc ce nu admite nici o regulă în afara uneia singure – aceea de a nu se ghida după nici o regulă. Discuțiile sînt lipsite de orice sens, amestec cuvintele, mă las cu bună știință în voia a orice. E un fel de – “Tot aia e… De ce n-aș face-o și pe-asta…?” În fapt, nici nu mă întreb, fac pur și simplu. Totul îmi alunecă, îmi scapă, se rotește… Nu-mi e bine, nu-mi e rău, nu-mi e în nici un fel. Îmi e cum o fi. Ai observat că dacă lași lucrurile să treacă dincolo de tine, devin elastice? Și, deasupra a orice mi se întîmplă, urlă în mine legea de a fi eu însămi, de a fi nebunul, de a mă lăsa în voia propriei nebunii pe care atîta încerc să o sufoc și să o ascund după draperie. 42. De fapt, nu mi se întîmplă nimic; mi se pare numai.. 43. H. e din nou aici. Nu pare să se fi schimbat nimic. Parcă nici n-ar fi fost plecat. A badijonat toate colțurile mobilei ca să nu mă mai rănesc. Eu insist însă că asta nu este decît o idee preconcepută. Forma fixă a obiectelor, vreau să spun. L-am văzut manifestîndu-se (îl priveam cu ochi străin, ca pentru prima oară). Rîsul lui mi-a apărut crispat, puțin muieresc. În rest, mai bine decît m-aș fi așteptat. El a cîștigat lupta cu mine, l-am lăsat să mute lucrurile, să le învelească, să mă protejeze. Dar a pierdut lupta cu obiectele. Nu îl mai agrează, se feresc din calea lui, rîd înfundat, trosnesc din încheieturile cleioase și nu-i arată ce forme pot prinde dacă le eliberezi. 44. Aș vrea să înțeleg tot sau nimic. Așa nu mai pot! Fraza asta are 37 de litere. Vîrsta mea. 45. Uneori mă gîndesc (tern, nu cu furie, nici cu disperare, ci mai degrabă constat) că va fi în sfîrșit bine cînd voi muri. Acolo îl voi regăsi și pe L. Mă voi liniști, pînă la urmă. Ce-i leagă, dragul meu, pe oameni atît de profund, încît nici moartea (Moartea!) nu-i poate elibera? Să fie vorba de acel amalgam fără cap și coadă căruia i se spune totuși iubire? 46. Ni se pare numai că murim – a zis astăzi H., dispus să se converseze pe teme mari. De altfel, sincer curios să sfredelească în căpățîna mea. Mi s-a părut banal și fără rost. Știu asta de cînd am făcut ochi. Ni se pare… Dar cine spune că nu te poți teme de ceea ce ți se pare? Ce plin de filosofie este și cum nu îi folosește decît pentru confortul imediat. Eu am pierdut regulile în care credeam (nu o spun cu tristețe, pur și simplu nu mai văd în mine decît niște vagi urme ale unui vechi sistem). Lumea se clădește de la sine și o accept mai firesc. Am ocazia, cîți o au?, să îmi creez o nouă grilă. Și asta înseamnă că nu m-am pietrificat, că mai pot încă să cresc. 47. Nu-mi amintesc ce am visat. Să fi fost acolo unde înveți ceea ce nu ai voie să știi aici? Știu că-ți par nebună… 48. Habitual vorbind, sînt un om fericit. 49. Îmi pare că niciodată nu mă mai odihnesc cu adevărat. Nici o noapte nu se mai compară cu orele de somn ale după amiezelor din copilărie. 50. Cîteodată m-aș ascunde…, m-aș cuibări undeva… 51. Comunic cu H. foarte bine. Chiar am început să mă întreb cum de ne-am potcovit unul cu altul. Nu mă mai întreb ce îmi cere, nici ce-mi oferă. E bine cît este și asta deocamdată îmi e suficient. Cînd nu înțeleg ce (mi) se întîmplă, mă aflu, în fond, în starea mea naturală; abia cînd înțeleg cîte ceva, încep problemele. 52. Cum poți să te simți încercuit de o linie dreaptă? Poate că ai început să obosești… Nu o să mă apuc să mă scuz și nici să mă explic, însă oricînd simți că am ajuns la final (din punctul tău de vedere), eu sînt dispusă să încetez acest joc. 53. Ai revenit spunînd că nu e vorba de o linie, ci de o spirală…, că eu nu am nici o legătură, că nu-ți provoc suferință. Te voi crede și nu voi interpreta ca pe un gest de nobilă politețe. Doar așa ne-am înțeles – sinceritate fără nici un fel de poticniri, fără ranchiună. Puternică, rece, ca tăișul, ca să poată dărîma din temelii impresia noastră că totul trebuie, într-o oarecare măsură, mistificat pentru a fi împărtășit. Aceste scrisori au devenit o obligație morală, interioară. Un fel de a-mi propune diverse probleme. Nu e rău, dar nu vor fi în curînd artificiale? 54. Mor puțin cîte puțin. (s-ar putea să încep să te urăsc pentru că știi atîtea despre momentele mele de umilință) Nu îți vine și ție să rîzi? Puternic, sarcastic, din tălpi? Bine că am învățat și știu să zic “mor”, dar nu sînt în stare să spun “trăiesc”… E mai ușor să vorbești despre moarte – nu te poate contrazice nimeni. 55. Ce parfum are tot ceea ce este trecut… Sîntem și noi trecutul unui viitor. E așa de simplu. Aș vrea să mă pot detașa pentru a percepe parfumul timpului meu. Prezent fiind însă, nu am acces la el, decît în măsura în care devine trecut. Iar o dată ce va fi trecut, nu mai are nici un rost (am fost tentată să zic “nici un sens”, dar pe urmă m-am gîndit că sens s-ar putea să aibă, poate nu același, dar sens; pe cînd rost…) 56. Ce frumoși sînt oamenii cînd zîmbesc… - sînt curați, cumva mai copii. Rîsul și plînsul nu-mi mai apar decît niște forme denaturate ale zîmbetului. Nu oricine știe zîmbi… Așa cum nu oricine trece de poarta raiului. Cînd mă înțelegi fără să simt mecanismul, mă simt ca și cum Dumnezeu m-ar cuprinde cu ambele brațe. 57. Aș vrea să fiu de sticlă. Să mă sparg și gata! Dndi aksza șdfa asjșaiuga. Sal ajsiga nanannau ahsațirw. Totatîtdescifrămșidinviațanoastră. 58. Încă o zi. Nimic nu mă mai umple. 59. Cîteodată, cînd mă uit la pozele cu L. (și mă uit…; la mine sinele merge de mînă cu cultul morților), îmi pare că nici nu a fost aievea. Alteori îmi este atît de aproape, de real, încît îmi vine să urlu. Să ating suprafața lucioasă a fotografiei și să aștept să alunec în ea, să devină caldă, cu forme pline și palpabile. Pe mine cine m-a întrebat dacă accept să moară?… Nici un om, nici un altul, nu poate să-mi umple golul ăsta. Îmi pare rău pentru H.; el se străduiește, își dă silința, însă nu a înțeles că, pe lîngă că eu nu i-o pot cere, nimeni nu se poate substitui altcuiva. Ce stupid! Albastrul pătrunde sub linia de la covor în dungi strîmbe. Ocolesc. Pragul-șarpe, covorul-hartă, omul-iepure, căldura-lipici. Litera-durere. 60. A venit poate momentul să încheiem. Adorm. Va fi somnul copilului. De dimineață, am luat tot teancul de scrisori pe care le-am primit de la tine de cînd am început acest joc, periculos, de altfel, și l-am citit ca pe o carte. Am fumat mult, am plîns chiar, mi-am înecat dorinta de a-ți scrie într-un pahar pe care nici nu l-am mai spălat. Era de ieri pe masă, cu buza prăfuită și lipicioasă. m-am coborît, m-am umilit. Am încercat pînă în vintre murdăria. În care te-am atras și pe tine. Îți scriu din nou. Încercînd, sperînd să fie pentru ultima dată cînd mă mai las în voia neputinței mele de a fi întreagă. Am citit rînd cu rînd, fără să sar nimic. Fără să înțeleg nimic. M-am oprit și mi-am amintit ce era probabil în mine la vremea respectivă. Sîntem exact în același punct din care am pornit acum un an. Și mi-e rușine. De mine, de ce a rămas din fiecare zi trecută. Împreună. Te-aș ruga să arzi totul, să nu recitești, să nu te uiți peste umăr. Fără regrete. Nu îmi răspunde, ar fi peste puterile mele și nu aș mai ști niciodată să mă opresc. Ajută-mă să plec, să accept. Aș fi vrut să am mai mult umor în această ultimă scrisoare. Nu-mi spune că ai pierdut. Gîndește că tu ai cîștigat liniștea pe care ți-o doreai, iar eu curajul de a pune capăt neliniștilor mele. Plec mai departe fără tine. Îți mulțumesc că m-ai însoțit. Urmează un drum pe care fericirea nu șchioapătă. În fond, pentru prima și ultima oară, ne aflăm în același punct amîndoi. [i]Uneori, mi se pare că am greșit neputînd-o salva din sine. Moartea ei, darul pe care mi l-a făcut intrîndu-mi în viață, mă rătăcește încă. Dar ea m-a învățat că suferința nu este altceva decît fericirea deghizată.