Tudor Gheorghe Calotescu

nu mai căutați un alt sens vieții așteptând momente potrivite pentru viețuit sau ascunzându-vă în spatele iluziei ca după o perdea transparentă din lână de a(n)gora în speranța că veți

Au trecut aproape trei decenii de la așa zisă Revoluție dar RIDICOLUL apucăturilor tovărășești nu a încetat niciodată! Deși au pretenția de a fi numiți domni, majoritatea politicienilor care ne

să nu cad în desuet te voi iubi la fel fără inimi de pluș și declarații scrise între prânz și cină te voi iubi așa cum... așa cum nu m-a învățat nimeni fără modele din telenovele ori

stigmatizații mei din rândul doi de zei goliți paharele și râgâiți a înalt șapte stele de căciulă măcar să văd palmele roșind ca la primul dezbrăcat pe lumină a evei a afroditei a mai știu eu

sunt mai liberi decât orice închipuire oricâte potcoave le-aș bate urmele lor rămân invizibile pe cer doar o adiere de primăvară stă mărturie tuturor iernilor și e atât alb în fiecare

când tu îmi strigai că mă iubești iar eu îți șopteam vulcanic teorema lui pitagora ca un dement ridicam la pătrat fiecare închipuire găuream cu vârful compasului harta lumii noastre să

fericirea sare șotronul iar copilul acesta neastâmpărat din inimă încă ar mai face tumbe prin zăpadă mă dau cu el odată peste cap și din flori albe vindec întrebarea oricum nimeni nu mă mai

te-aș întreba doamne despre prima zi de ce a trebuit să faci mai întâi lumină probabil că întunericul era deja și cuvântul doamne poate că înaintea lui a fost un gând că lumea ta nu e făcută din

nici adânc nici mai adânc decât adâncul inimii lui iar setea cămilă ratată crește ca dintr-o fata morgana precum creștetul nisipului în bătaia vânturilor la fel se înmulțesc miliarde de

oricât aș reduce la absurd relatiile dintre noi nu reușesc să-mi demonstrez mai nimic nici de ce nu mai am loc în mine nici de ce-mi curg lacrimile așa de invers ca și cum oceanele s-ar vărsa

ca un anunț că se mai și moare din când în când asfaltul miroase a ploaie de vară traversez pe verde pragul dintre zile golesc buzunarele într-un birt de cartier cu patimă cu păcat desfac

mã pot duce de la alfa la omega ca şi când soarele rãsare pentru mine când din spatele munţilor când din apa mãrii negre când printre blocurile ridicate ca o pavãzã în calea rãsãritului cã de

ruptura se face destul de des altfel nici că aș putea trăi nimicul cu speranța că e ceva important sunt un trăitor normal chiar banal și insipid așa de imperfect așa de păcătos atât de

acum ce mă fac cu inima ta mă arde se zbuciumă ar vrea să-mi găurească pieptul nu-i place să fie închisă are momente în care nici nu vrea să bată de teamă să nu o aud știu că nu

ca un povestitor fără guri căscate sunt precum un scriitor fără litere sau un scrib fără daltă iar din când în când strig ca un disperat pierdut prin deșert în căutarea de oaze doar doar o

ar fi bine să lăsați bălăngăneala asta imposibilă de-a lungul și de-a latul istoriei ce dracu nu ați mai jucat lapte gros niciodată? săriți cât mai aproape de veriga slabă puneți presiune pe

Porcii nu mint niciodată! Oamenii, din păcate o fac mai mereu. Ba din nevoie, ba pentru a-și urmări un scop, ba din iubire, ba din mai știu eu ce alt scop nobil care ar face întreprinderea

nicio o aripă nu-mi dă acest drept cum nu pot judeca întunericul doar închizând ochii asta nu mă poate împiedica totuși să îngân privighetorile chiar dacă trilul meu e doar un biet fluierat de