Călin Sămărghițan

Cred că e o trecere pe care nu o înțeleg, dar nici nu o contest. Imaginația e o câmpie tare întinsă pe care fiecare o (stră)bate în felul său.

O singură obiecție, însă, în apărarea genitivului: vă rog nu ni-l luați; știu sigur: cristalul are carne, inima are frunze, iar odată am văzut cum cărămizile unui turn sunt făcute din fluturi; vă rog, vă implor, lăsați genitivul la locul lui!

Ups! Și eu care credeam că ăi de vorbesc limba păsărilor au murit toți! Ui că nu!

Textul e zglobangiu, Da\' să nu uităm că și fiecare pasăre pre limba ei ...

Iarna e întotdeauna prea târziu... Toate lucrurile s-au spus deja, căci e ultimul anotimp. Iarna, anotimp grav, e frumoasă deoarece nu iartă niciodată, severă, privită din urmă, când nu mai e nici un vis care să ne găsească.

Huh! Ce joacă! Exact cu ceea ce este mai puternic ... și mai serios. Cu cuvântul. Stau și mă holbez, încă, la \"îndepartele\" și la \"în dincolo\"-ul tău și parcă mă-ncercă un fel de ciudă că nu le-am descoperit eu mai înainte. Hm! și asocierile surprinzătoare, de parcă privești în toate părțile deodată (ca acelea dintre \"van gogi\" și strugurii de plastic, dintre metroul de jos, strada de mai sus și cerul de și mai sus, ... din alte poezii pe care le-am cules într-o ordine pe care acum încerc să o învâț, căci sunt nou pe aici) și-mi spun că ar trebui să mai revin, dar la o oră mai diurnă.

Aoleu Joe, eu chiar de anii ăștia în care iarba era albastră, m-am agățat acum când e 3 noaptea (sau dimineața), de nu pot să dorm, că uite, am găsit în sfârșit o poezie pe care îmi place să o citesc. Și, rege Joe, nu căuta să ți se explice ce s-a scris, ci caută să \"simți\" ceea ce s-a scris. Rămân la părerea că poezia nu se înțelege, ci se simte. Vacile ca vacile, dar soarele săracu\', uite-l că \"dă pagina\"!

Deci, Laura, revin (am mai scris înainte ceva, la o altă scriere de-a ta) și spun că primul vers este o poezie în sine (chiar dacă te-ai fi oprit acolo, ar fi fost de ajuns), apoi, ceea ce iar îmi place, a apărut din nou \"spre dincolo\" și am început să fiu convins că mai este cineva care vede că, de fapt, adevărata realitate, cu toată pecetea/ștanță a ei, este de cealaltă parte a aparenței.

Iar mereu-secunda aceea ultimă a ta, este secunda perpetuă, care ESTE și care nu trece niciodată.
Mi-e dor de anul ierbii albastre.

După mine, e o poezie de excepție.