Călin Sămărghițan

Cornel, mi-ai speriat cititorii, aveam nevoie de părerea lor, și nici comentariul meu nu-i ajută cu nimic.

Pun întâi o întrebare: dacă ea este mai sofisticată decât am crezut noi la început?

Și adaug: mie textul mi se pare reușit, simt eu când nu e așa, are tot ce am vrut să pun în el, inclusiv \"forțarea\" aceea de care spui, pe care o vedeam chiar necesară în acest stadiu. Noimă are, din plin, chiar schimbă niște lucruri față de primele texte, în perspectiva, în abordare și în reflecție. Explică sau le întoarce, și și lansează alte nedumeriri. Să observăm că începe cu o aporie. Apoi, nu e poezie. Mă bucur că spui \"lucruri care mă caracterizează\", dar m-ar ajuta mult să știu și care sunt acelea. Tot ca feed-back. Da, e un text mai greuț, poate, cu câteva chei de lectură îl fac mai digerabil. Și încă odată, mă bucură comenatriul tău.

Cornel, părerea ta e binevenită, mă interesează opinia cititorului. De aceea sunt aici. Știu că e un mare pericol să continuu, dar iată, aflu că ai citit, că ai înțeles și că acum nu o mai vezi aici. Contează.

În sfârșit, Petruț, ai prins... e mai descriptiv față de celelalte, da. Nici o problemă, dar întotdeauna fac observația asta când se produce: \"Călin\", nu \"Cătălin\"; nu pare, dar e o mare diferență. Of, cuvintele astea!

Katya, înțeleg punctul tău de vedere și perspectiva din care privești, mulțmesc pentru atenție și timpul acordat. Mai spun că, din nou, în comentariul tău simt și de această dată o anume frustrare și o poliță plătită. Dar nu insist, păcat doar că nu ne putem desprinde de asta.

Bineînțeles că m-a bucurat foarte mult evidențierea, aș fi ipocrit să spun că nu, sunt convins că cei care au făcut-o au știut ce fac, pentru care le mulțumesc și realizez totodată și motivul pentru care, probabil, nu ești editor. Le iau pe rând:

* O dată: acolo e un procedeu banal care se numește elipsă. Ceva lipsește. Se folosește des. Pentru a înțelege, a se citi \"ea împreună cu fostul iubit\", iar \"hotărâseră\", la plural, e important, deoarece voiam să fie clar că hotărârea le aparținea amândurora, nu doar unuia singur. Nu e dezacord.

* Doi: \"faza cu câinele\" e o amară ironie, e sesizarea unui \"șiretlic psihologic\", pe care nu voiam să-l fac foarte evident, ci doar să fie subînțeles. E o aluzie. Adică, simplu, neaoș vorbind acum: ei își spun sus și tare că nu vor să se mai vadă niciodată, și-aruncă asta în față. Dar, pe de altă parte, pe deplin conștient, își păstrează această portiță de scăpare, să se mai vadă totuși când își aduc câinele unul altuia (ei înșiși, normal, nu prin altcineva). Cu alte cuvinte, e pretextul ascuns ca totuși să se mai vadă, chiar dacă s-au amenințat că nu. Dar, dar, dar, cred că această explicație a mea e inutilă, mie mi se pare evidentă intenția textului. Ce nu pricep e de ce nu te-ai prins. Sau poate, așa cum spuneam și mai demult, suntem complet incompatibili din punct de vedere literar. Planete total diferite, galaxii. Nu e nici o problemă (precizare: încă nu m-am obișnuit să scriu legat, sună și arată oribil \"nicio\").

Deci câinele e câine, nu altceva, nu e vorba de nici un copil, de nici o custodie a vreunei ființe vii. Tot vrei să mă culpabilizezi, crezi că subtil, cu mai știu eu ce amoralități presupuse și bârne prin nu știu ce ochi. Nu numai aici. Iar regula care \"rămâne intactă\" e regula aceea de a nu se mai vedea niciodată. Teoretic, pentru a păstra distanța cu care vrei să-l pedepsești pe celălalt. Uff!, atât!, cred că e suficient de clar acum.

* Mai departe, chestia cu bibelorile sferice ține de percepția \"planetei\" fiecăruia, nici nu mai insist. Poți să spui că-s extraterestru, nu mă supăr.

Mulțumesc pentru sinceritatea exprimării, scuze pentru stilul răspunsului meu, poate mai scorțos pe alocuri, dar ăsta sunt. Să știi că nu mă supăr pe receptivitatea ta mereu negativă a textelor mele, nu mă POT supăra, eu nu mă pot supăra pe literatură, pe poezie, pe cuvânt. Nu pot. Ele sunt viața mea. Poți să tragi oricât, îmi faci un bine, rănile de azi sunt învierea de mâine.

Dan, exact în legătură cu pasajul de care spui, aveam maaari emoții, nu știam cum va fi perceput, deci intervenția ta e binevenită. Nu mă supăr niciodată cu privire la comentariile negative (decât dacă sunt făcute cu rea voință, iar asta se vede imediat), ba chiar sunt foarte atent la ele. Dar al tău nu e deloc negativ. Eu, totuși, n-aș putea să fac o clasificare între I, II și III, le văd deja ca un tot unitar, dar cu personalitate aparte. E drept că III-ul schimbă ușooor registrul, e mai puțin conotativ, dar e mai implicat, așa l-am simțit încă din momentul scrierii, devine ceva mai sentimental și poate că pierde din poezie. La asta trebuie să mă mai gândesc în eventualele perspective viitoare, iar feed-back-ul tău mi-a prins foarte bine. Mulțumesc, e făcut cu bunăvoință. Și încă ceva, iubesc acest text din alte motive, în alt fel decât pe primele, îl privesc într-un mod pe care nu mi-l pot explica rațional pe deplin. Și-mi place de multe ori să le las așa. Deschise.

Ioana, gândul ca un sâmbure de piersică îmbrăcat în catifea. Să vedem cât continuă, nu știu când vine, și dacă mai vine. Așteptăm. Mulțumesc pentru semne tuturor. Mai rar așa aglomerație pe-aici, nu știu să primesc oaspeți.

Ion, da, sunt erori pe care le mai fac chiar \"specialiști\", perseverând devin \"orori\" în toată regula. Dar văd că n-a prea interesat. Oricum nu e un site de studii de specialitate.

Petruț, bun regăsit, tot vreau să ajung și eu pe la tine...

Mulțumesc, Emil. Nu știu dacă am atins liniștea aia cosmică de care spui, dar și dacă numai pare că e așa, tot e ceva. Bogată \"livada gândurilor\", fiecare se-nfruptă cu fructul care i se pare potrivit.

Noemi, parcă ai cobărî tocmai din livada aceea. Scenariile rezonabile au devenit demult desuete, poate că a venit timpul direcțiilor ne-euclidiene.

Tincuța, poate că uneori ne buzunărim singuri... Dacă a transmis ceva textul, înseamnă că și-a atins scopul.

Cezara, da, atingeri de neuitat. Sau închipuite?

Bună dimineața, Ioana și Dana. Parafrazându-l pe Emil Brumaru vă spun un gând frumos al lui, înainte de a vă servi cu piersici: Zilele de sâmbătă le trăiesc alții, tu doar privești. Vă mulțumesc pentru atenție, trecere, semn și gentilețe. Diminețile de sâmbătă sunt magice pentru mine... și voi erați aici!

Roxana, mă bucură \"întâlnirea\", îmi amintesc prozele tale, și-mi place cum spui de naturalețea paharului vărsat. Mi-o asum. Și mai adaug un semn: Atenție, trec gheparzi!

Oau! Anca, ai dreptate. Titlul e cam șugubăț, departe de seriozitatea textului. Cred că e o idee bună să-l schimb, dar păstrând proporțiile față de analogia de care zici.

Mă bucur că ți-a atras atenția, mulțumesc pentru timpul acordat. O să caut Ovidiu Cotrus, și-mi declar încă o dată respectul pentru omul și fascinația în fața operei celei care a fost rarisima Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Dacă într-adevăr nisipul e sunător, ori dacă sulițele se pot înfige în tine ucigându-te doar pe jumătate, asta numai el știe: cel care-și împarte jumătățile de viață, jumătățile de lucruri, jumătățile de drum între a fi sau a nu fi în brațele ei.

Dorin își împinge viziunea de această dată pe un tărâm al unui fantastic închipuit care-l prinde foarte, foarte bine. Limbajul lui e perfect adaptat la așa ceva, cotloanele imaginației sale se întind până acolo. Tema aceasta a deșertului pe mulți i-a tentat, începând cu Iacob și Moise, până la Exupery, Frank Herbert ori Coelho. Dorin are câte ceva din toți, dar și un altceva aparte, un vârtej interior din care izbucnesc plăsmuiri ale unei tensiuni perpetue între ceea ce este și ceea ce ar putea fi, între real și imaginar, între concret și dorință. Se pare că și el a străbătut acel deșert ori altul, în care sunt cuprinse desigur dunele, coloanele de piatră, tăblițele de lut, chiar strălucirea aceea a luminii parcă reflectată-n siliciu, și bineînțeles șocantele coloanele de nisip care \"au început să urce\" în acea superbă viziune, sfârșind cu tragicul \"fir alb, sunător\" din final, discret, ca o urmă de lacrimă, care spune \"da, cu adevărat așa e\".

Încadrând textul la science fiction nu face decât să-i găsească creației sale un gen proxim, deși, la fel de bine, ar fi putut fi și în altă parte. Imaginarul cozanian se pretează la așa ceva, și a mai dovedit-o până acum. Dilemele lui funciare coboară până înspre acele abisuri unde delimitările \"moleculare\" se pierd, făcând posibilă orice translație, în orice direcție, spre orice tărâm, ori gen, ori speță, sau ce dorim noi. Poate că de aceea prinde ori inspiră orice tip de cititor. Bănuiesc.

Dar n-am putut să mă rețin, însă, de la a observa că cel care știe totul, era singur și era în întregime, dar întru totul în întregime, de nisip. Ce vreau să spun? Că cel care știe totul nu mai caută răspuns asemenea tănărului. L-a găsit: e singur. Și e de nisip, adică e una, e de aceeași ființă cu propria-i singurătate. Așa îmi place să înțeleg.

Respect domnul meu, și de ce să nu spun... invidie. Cred că e cel mai bun (și sincer) compliment.

Ion Burhan, cred ceea ce spuneți. În acele vremuri simplul fapt de a avea revista \"Gândirea\" în bibliotecă era considerat act subversiv și era pedepsit pe loc cu închisoare. Este poate motivul pentru care însăși colecția \"Gândirii\" este incompletă chiar și în cele mai mari biblioteci din țară. Și da, există oameni care îi știu majoritatea poeziilor pe de rost. În închisorile comuniste se învățau poezii. Mă bucur că micul studiu de aici v-a împlinit așteptarea, și mă onorează cuvintele adresate. Mărturisirea dumneavoastră se adaugă astfel celui mai valoros tezaur, nevăzut, al sufletului românesc.

Petruț, îmi amintesc sporadicele noastre \"întâlniri\", ești amabil prin ceea ce spui. Fiind la primul (sper) articol, tocmai realizez că intervențiile voastre de aici le \"simt\" cu totul altfel decât cele de la poezii. Seamănă cu un fel de colocviu, aduce a dezbatere, iar asta nu cred că poate fi decât un lucru bun. Și, în plus, făcându-se în scris, implică automat o mai mare responsabilitate pentru ceea ce spune fiecare. Așa cum mai ziceam, am exclus din citirile mele secțiunea \"Articol\", nu știu de unde această \"orbenie\" a mea, vedeam poezie.ro strict doar ca pe un site de creație literară, greșeală pe care acum voi încerca să o recuperez. Seriozitatea și soliditatea materialelor de aici m-au convins imediat. Cele bune să fie!

Constantin, mulțumesc, mă simt onorat de o asemenea receptare din partea unui \"deținător\" al primei pagini al acestei secțiuni. Acum mă întreb de ce oare am neglijat-o atât de mult timp.