Călin Sămărghițan

Așa cum este, nu este.

Elia, eu doar le-am simțit, tu le-ai definit. Nu știam ce mă apasă, dar da, este o greutate care stă undeva peste noi. Voi sunteți bunii mei prieteni.

O poezie maiestuoasă și totodată pretențioasă, așa cum îi stă bine lui Florin Caragiu. Poezia lui, de-a dreptul mistică pe alocuri, adică depășind simplele dar profundele norme ale canonului poetic și nu numai, întinde cititorului întregul evantai al ființei: de la cărăbuși, frunze și viermi de mătase, trecând prin culori, lichide și zâmbete răsfirate, până la noaptea ce suge \"laptele din tulpini\", ori cerul \"prins de ciucuri\". Ape prăbușidu-se, \"toartele lumii\", oale de lut, farfurii rotunde sunt vase ale unor trăiri ce interacționeză și sunt împinse la extrem: mila, dragostea și iubirea, viața ori neviața, strecurându-se ordonat printre \"străji ale punctului de fugă\".

Aș vedea în poezia sa cercuri concentrice, ori, mai precis, spirale adâncindu-se spre rosturile lucrurilor. Ceva le unește pe toate, și asta Florin știe bine. El este cel care contemplă \"interacțiile misterioase\" din \"casa cu ecouri speciale\". El știe, el vede, el ne arată, el ne promite. El ne cheamă dar nu înainte de a ne dovedi că el a parcurs deja acest drum al cunoașterii de dincolo de cunoaștere. Că el vede acolo unde ne arată cu degetul.

E o poezie anevoie de citit, la care trebuie să te așezi pe fiecare vers, să ți-l apropii, să-l iei în tine și asupra ta, asemeni unei adevărate cuminecări cu cuvântul (reticenții a citi aici: comunicări în/prin cuvânt). Și apoi să împarți generos ceea ce nu se sfârșește niciodată.

Pasiune da, maturitate dacă spui, mă bucur, poate chiar până la analogia respectivă nu se întinde, dar mă onorează c-ai amintit-o. Mulțumesc, Marius, ești un drăguț că ai lăsat semnul tău pe aici. Da, acel prieten de câte ori îmi povestește mă poartă pe-acolo. La bune citiri! Și ție Ioana, cea mereu dincolo de... bariera sonică.

Nu mă gândeam că poți să scrii o poezie despre mersul pe bicicletă. Petruț ne dovedește că da. Eu i-aș mai spune și lumea văzută de pe bicicletă, printre spițe sau de deasupra pedalelor. Când una, când alta. Cu toată seriozitatea, desigur. Dealtfel și moto-ul ne avertizează că e așa.

Se disting câteva expresii remarcabile, pe care nici nu știi de unde le scoate după atâta determinare de a pedala mai departe: ”creierul - sărbătoare de patimi”, ”ciripind”-ul acela este seducător în context, ”podoabă ruinelor soarele băț” are o construcție foarte reușită, dacă-ți distragi atenția de la pedalat, o savurezi pe deplin. Și ”cădeam invers” desigur, se adaugă aici.

Plină de haz pe alocuri, poezia are un final de-a dreptul ghiduș.

Întregul ciclu merită remarcat, dar asta poate mai târziu.

Interesantă povestirea, subiectul e generos dar și pretențios. Mi-a plăcut. M-a convins să mă apuc și de \"Hieroglifele umililor\". Ca părere personală, pe alocuri am sesizat câteva pasaje (sau doar expresii) artificiale, care înlăturate sau modificate s-ar încadra mai bine în atmosferă. Dacă simțiți și dumneavoastră acest lucru, poate e benefică o analizare a lor. Ideii din final cred că i-ar sta mai bine cu o cu totul altă haină.

Cum spuneam, generozitatea subiectului poate face din acest text unul de excepție. Aceste paradigme ale fenomenologiei antropologice, cu precădere în spațiul sud-est european, au fost cercetate dar și valorificate artistic de Vasile Avram, prematur plecat dintre noi și un nume drag mie. Mă simt alături de dumneavoastră pe acest tărâm.

O problemă tehnică, mai ales în cazul prozelor lungi (aceasta o spun tuturor celor care publică proză aici): Neavând posibilitatea aliniatului, poate ar fi potrivit ca paragrafele să fie despărțite de un rând gol, ușurează foarte mult lectura.

Poate una dintre cele mai reușite poezii pentru copii ale Silviei Miler. E pentru copii ceva mai mari, dar candoarea cu care o spune ne face să vrem să fim copii mici.

Irina, spui lucruri foarte interesante. Dacă mă iei psihologic (dar fără să mă domnești, te rog) o să mă desfaci în felii și mi-e frică de asta. Ce-o să găsesc acolo? În privința conjurării \"spre întrupare\", e clar că cel mai greu e să găsim formula corectă.

Constantin, din ceea ce spui deduc în mod cartezian că dacă trăirile autorului nu sunt reale, nici ea nu e reală. E corect? Da, și eu m-am amuzat puțin la interviu, dar cu adevărul acela \"individualizat\" nu știu precis ce vrei să spui. Am doar o bănuială. Și, da, încă o dată, e cât se poate de onest. În privința fotografiei, nu cred că vei avea nevoie, o vei recunoaște imediat. Cu o singură condiție: trebuie să privești atent.

Eugen, am înstelat textul în primul rând pentru valoare. Prin aceasta va atrage implicit și atenția.

Nu trebuie să ne împiedicăm de \"mi-se\", dar eu prefer să cred că nu e o greșeală de tipar. E liniuță de legătură, aici, nu? Deci îl citim legat, un singur cuvânt, iar cu accent tare pe \"i\" (eu poeziile le citesc întotdeauna cu voce tare), pe lângă faptul că inventează un fel de cuvânt foarte nostim, dă micii poezii o axă, un punct de balans, care stilistic, pentru mine, are efect deplin între cele două părți. Citim și titlul, da? Apoi, o simplă constatare, aparent nesemnificativă, transformă poetic înlăuntrul autorului dar și al cititorului. Te trimite înspre un alt tărâm. Asta înseamnă poezie: transmutare ori transfigurarea unor lucruri în alte lucruri. Ultimul vers nu înseamnă, desigur, că acum gardul e vopsit în altă culoare, ci culoarea văzută de ochiul de ieri nu mai aceeași cu cea de astăzi. (Încă ceva: autorul mai are pe undeva o poezie cu titlul \"Mi-e se pare\" - interesant, nu? - deci poate nu greșesc foarte mult). Deci steluța am dat-o pentru subtila alunecare dinspre faptul cotidian înspre tărâmul poetic.

Unii apreciază driblingul pe metru pătrat, eu am apreciat o simfonie scrisă pe o bucată de hârtie cât un bilet. De tren spre acasă.

Apoi, steluța se vrea și o atenționare asupra întregii scriituri a lui Silviu Viorel Păcală, care, \"mi-e se pare\" că nu este receptată la adevărata valoare. Chiar m-am gândit că n-ar strica să scormonesc puțin.

Cu acest prilej, însă, mi-ai atras atenția asupra poeziei tale (nu pot și nu am timp să citesc tot de pe aici), poezie cam de aceeași factură, și-ți înțeleg oarecum nedumerirea, poeții asemănători \"se simt\" unul pe altul, și nu mi-a displăcut ce-am citit. Poate ne mai auzim.

Ioana, să știi că am și zâmbit pe ici pe colo, dar unele întrebări au fost chiar grele.
Alina, nu înțeleg ce nu înțelegi, interviul l-a luat reporterul. E science fiction, dar science fiction nu se referă numai la extraterestriali și \"navetele\" lor și mai extra. Iar la propriile întrebări răspund întotdeauna în mod onest, sau măcar încerc. Parol! Apoi, ai pus punctul pe i, și asta mă bucură extraordinar.

Când în spații mici scrii simfonii loc nu mai e pentru cuvinte. Insesizabile sinapse dobândesc semnificații și te trimit să vezi în aceleași lucruri alte culori. Nu ele, lucrurile, se schimbă, nu. Ci noi în noi înșine.

Ochiul acesta rotund mi-a plăcut tare mult. Ca și timpul cel strâmt. Dar mai ales lucrurirle nespuse la timpul lor, și care te ajung din urmă.

Maria, vinile ni le purtăm singuri, bineînțeles încrederea izbăvirii este tot ce ne rămâne. Și bucuria. Poate de aceea Zarathustra a râs la naștere. Ai intrat tocmai la acest text greu...

Oasele lui țineau loc de lumânare. Oare câți din \"istoria cea nouă\" mai înțeleg asta?

E fascinant când întâlnești poezii din închisoare, deoarece variantele diferă, după cum a ținut-o minte fiecare. Eu am întâlnit-o pe a lui Gyr așa:

Nu ești înfrânt atunci când sângeri
și nici când ochii-n lacrimi ți-s,
ci-adevăratele înfrângeri
sunt renunțările la vis.

O mică stea, care se vrea o palidă urmă a luminii acelor oase.

Gelu, bună revenire; Tincuța, ai poposit acolo unde bate briza, mulțumesc.

Mulțumesc Cornel, \"surprinzător\" și din partea ta. Jos cu pălăria! \"Quite a character\" zice englezu\', ceea ce eu aș traduce prin \"caracter integru\". Nu te lași influențat de dispute adiacente, ori parti pris-uri conjucturale. Mă bucur că ți-a plăcut, mulțumesc pentru apreciere și atenție, dar lasă reverențele. Același respect! C.

...i-aș da cu plăcere o bucată de carne din mine. Apoi aș privi-o hrănindu-se, și știind-o așa, mă va durea mai puțin. Acea simplă \"pre-viziune a lucrurilor\", acea reducere la absurd, ori înecare în sânge, mai degrabă o înaintare în moarte, sunt îmbrățișate toate ca soluție mințită. Da, Ela știe asta și vede. O amăgitoare spirală ce se va dovedi în cele din urmă inutilă.

Calea secundă, surprinde bine E.V.L., ca o imposibilitate de a te liniști \"în adânc\". Motiv de a scrie, și motiv de a ne-trăi, aș spune. Șomoiog uscat prefăcut în scrum. Ela desface o \"făcătură\" sau ghicește în vis. Întinde mâna spre locul magic unde nu pășește nimeni, mai sar doar, uneori, cioburi strălucitoare. Mâna și calea pe care le vede acolo, poate au murit, basmul ocolește \"orizontul deschis\" și se afundă în întunericul fără sens al singurei variante posibile.

Meditația poetică a Elei Victoriei Luca reclamă lipsa de sens a căii muritorului, lipsa de sens a unui vis surogat. A unui anume vis. Da, realitatea imediată este foarte tentantă și te răsplătește imediat. Francesca ar vrea totuși ca lumea ei să fie cea de sus, dar numai cea de jos e singura care oferă ceva. Și-atunci?

Deoarece văd că deja se produc confuzii și, inclusiv eu, nu sunt decis în gen să înscriu textul aici pe site, dar din cu totul alte motive. Fra-ți-lor!, nu e poezie, clar, eu îl consider poem în proză (deci ar aparține genului liric, liric-narativ dacă doriți), dar o variantă ar fi și încadrarea lui la proză, ca să scap de ciucurii simplei poezii. Deocamdată rămâne la \"personale\" până mă decid. Deci, corect ar fi la \"poezie\", dar mi-e temă de confuzia în care îmi pot arunca cititorii.

Ioana, Ioana Matei, ești din nou aici. Și-ți și place! Ia o piersică. Insinuante, da, invită. Cred în nimic? O să mă gândesc.