Călin Sămărghițan

Andrei, da, la mine trei versuri pentru un simplu(?) gest e mult. Îmi place că spui \"ritual\", e un cuvânt \"plin\", și găsesc în el limita adânc tăioasă a jertfei, dar și dorința de reîmpăcare. În primul rând cu sine. \"Ritual\" vine de la sanscritul \"rita\" care înseamnă \"ordine cosmică\". Și, exact, e clar că la final discursul se desprinde deja. E un fel de evadare din subiectiv și liniaritate, în illo tempore, dar n-a fost intenționat. Cred că mai degrabă a fost o ironică deschidere a aripilor, în timpul cpderii, exact în momentul imediat următor impactului. Mulțumesc pentru popas, poți să te așezi și tu, noroc că am mai adus scaune. În casă am doar două.

Iolanda, nu-mi dau seama dacă e nevoie de pompieri sau nu. Dar să dai drumul la sirenă. Nu trebuia neapărat curcanul, nu pentru el am comentat, ci pentru că mi-a plăcut poezia și atunci nu mă pot abține. Dar trebuia să vii cu el gătit că nu mă pricep la așa ceva. Apreciez adaptarea stilului tău obișnuit de a comenta, la specificul de aici. Iar la punctul 3, pfuuu... nu-mi place când mi se spune romantic, e ceva atât de învechit, probabil ca și mine. Însă îmi place că zici \"lirism underground\" și-mi voi închipui că e vorba despre mine, asumându-mi-l. Căci marii ierbivori, ca elefantul, comunică prin sunete de joasă frecvență transmise prin pământ. Și dacă tot ai venit, mă bucur că am apelat la vecini pentru scaune.

Frumoasă poezie de ploaie, de toamnă, de gutui și de vise cu locuri și stări magice. Impregnante expresii, gânduri moi. Mda, și o rochie superbă.

Moartea este singurul subiect serios pentru poezie. Începutul aduce cu \"It\'s all about love\" al lui Vinterberg. Acolo trebuia să pășești peste cei morți subit în stradă.

\"Fundațiile blocurilor\" este o expresie la care te poți aștepta într-o eră citadină a poeziei, dar când ele se \"pierd\" într-o moarte imensă ca cea din \"fashion\", te oprește paralizant în loc, oricât de grăbit ai fi. \"Porii pielii s-au ridicat/ ca atrași de un înger\", această reacție în fața acelui tărâm de \"răcoare și plăcut\" este impresionantă și merită remarcată. Apoi amintesc din nou biblicul \"iubirea ca moartea e de tare\", dialogul eros - thanatos nefiind ocolit de autor.

Tiparul \"intrării înăuntru\" e același pentru toți, iar repetiția lui dă un echilibru plăcut poeziei și conferă stării acesteia care în mod normal e terifiantă, ceea ce autorul caută: impresia de așezare comodă în moarte. E moartea - odihnă, moartea - cer, moartea - \"adânc/ adică bine\".

Ceea ce urmează în partea finală, poate sta foarte bine alături de un Ioan al Crucii, un Maxim Mărturisitorul, ori Francisc de Assisi. Din planul mundan poezia alunecă într-un plan mistic prin excelență. Dacă poezia a fost blândă până acum, surprinzător, poate, pentru un astfel de subiect, de acum devine de-a dreptul strălucitoare. Exprimarea poetică a pășirii lui Iisus în moarte este cutremurătoare și primește un sens prin excelență creștin, exclusiv creștin, un sens întreg și inalienat, plin și atotgrăitor, unde alături de oameni, păsări, brazi, ape, dealuri, râpe, munți, stau \"spinii și cuiele\" care îi vin \"așa de bine\". Avem aici a doua geneză a lumii când toate sunt \"bune foarte\". Da, creștinismul autentic oferă această viziune asupra morții/vieți atotcuprinzătoare, unde toate se regăsesc, dar transfigurate.

Ultima strofă care păstrează același registru ideatic, în care regăsim laitmotivul \"înapoi era ridicol să se întoarcă\"... ultima strofă e un adevărat tropar al învierii. M-a înfiorat prin subtitlitatea și puterea de sugestie în exprimarea inexprimabilului, de a pune în concept adevăruri de credință, de a conduce poetic un discurs retoric, metaforic, imagistic, dialectic, cu idei abil șlefuite și strecurate cu răbdare, una câte una, picurate în inima și urechea cititorului, pentru ca în final să vină descoperirea după aceeași partitură, făcută cu aceeași delicatețe care caracterizează întreaga poezie.

Inițial nu m-am împăcat cu titlu, și cred că mi-ar fi plăcut ceva mai puțin \"fashion\"-able, dar mă supun viziunii artistice a poetului și mă înclin a-l vedea în consonanță cu ambianța mundană contemporană în care el așează această cantată solemnă. Prin \"fashion\" Dan Cârlea se așează alături de Voiculescu, Crainic, Gyr și Cotruș, nu prin stil, desigur, ci prin puterea de sugestie, prin sensibilitate și profunzime, mult neglijate ori chiar inexistente în poezia de azi; prin modalitatea de a utiliza instrumentele vremii lui pentru exprimarea poetică a unor concepte greu de cuprins în cuvinte. Marile adevăruri au fost întotdeauna rostite poetic și metaforic, deoarece numai așa cuvântul are putere. Poezia e ruptă din cer.

Dan Cârlea, mulți vor râde și poate nici tu nu vei înțelege, dar îți voi spune asta pentru că mi-a plăcut până dincolo de cuvinte: după ce am citit poezia ta îmi venea să cânt \"Hristos a înviat\".

Maria, Silvia, Dana și Maria vă declar prietenele mele absolute și deschid sticla de whisky pentru ocazii rare. E un Jack Daniels \"Single Barrel\" Myrtle Beach de la mama lui. Vă spun un secret: voi veniți cu Pfanner de portocale cu etichetă albastră, da?, nu verde, albastră. Toamnă să fie, că dulceață se găseșete. Dacă chiar v-a plăcut, m-ați câștigat pe vecie. Am zis!

Maria, ai intuit bine, să știi că mult am vrut să scriu acolo \"despre poetul stins\", dar mi s-a părut mult prea pretențios și direct, așa că am optat pentru \"străinul\", care îmi place cum sună. O mie de lucruri pentru o mie și una de nopți.

Silvia, ai citit poezia cu sufeltul tău luminos și ai interpretat-o într-o cheie surprinzătoare pentru mine, dar, văd, perfect posibilă. Asta îmi dovedește puterea de adaptare a cititorului și importanța filtrului lui interior. În spatele cuvintelor nu sunt decât alte cuvinte și e greu, căci nimic nu este ceea ce pare, iar de puntea asta n-am trecut încă.

Dacă tot ați venit, vă aduc un ceai la masa din grădină. Sau o dulceață de cireșe amare, ca să încercăm gustul toamnei?

Ultimele două versuri sunt fabuloase. Puțin cam prea descriptiv pe la mijloc, dacă mai rărești din determinativi, poate te-ngăduie cenzorii. Comentariul lui Teodor Dume m-a trimis la tine. Am încredere în gusturile domniei sale. Zice bine despre tine.

Aș nedreptăți-o pe Angela Spinei să nu o amintesc și pe ea alături de Eugenia R., în ceea ce am spus mai sus.

Închei această dimineață de poezie cu un gând despre \"rezervațiile de fum\" ale Danei. E greu să vorbești despre poezia ei, deoarece de fiecare dată trebuie să cobori în miezul scriiturii aceleia, iar acolo te așteaptă un plin \"univers decorat\" cu piese ce merită toată atenția. Un dulce hățiș de sensuri, dar căruia trebuie întotdeauna să i te smulgi, căci nu-l poți epuiza niciodată. Și ai mereu sentimentul că n-ai spus tot ce-ai văzut.

De data asta îl voi ocoli cu bună știință, căci se pretează mai mult unui comentariu de seară, și voi rămâne acum doar la impresia, împărtășită și cu alte prilejuri, că în poezia ei parcă te regăsești întotdeauna, și văd că aceasta este și părerea Eugeniei Reiter de aici și cu siguranță nu numai a ei.

Cititorule!, simțind că parcă ea scrie mereu despre tine, înseamnă că ea știe să ajungă la esența și inima lucrurilor, la celulele stem ale poeziei.

Regăsesc aceeași atmosferă plăcută, creată mai ales cu ajutorul multelor expresii poetice care imprimă o certă valoare estetică poeziei: \"soare mai iertător/ cu cei singuri\", \"iubiri născute din aceeași mirare\", acel cuib de noapte al umbrelor și al secetei, ineditul personaj \"vânzător de lumină\" introdus retoric, \"secunda călătoare pe creasta potopului\", \"puntea îngustă spre moarte\".

O scrisoare ce rămâne mărturie privilor târzii, retrospectivă a trecerii.

La mulți Adriana! O poezie minunată, care te caracterizează. Aceeași frumusețe a împletirii unor stări greu definibile, dar în care cuvântul este stors de toate măduvele lui, pentru a da ce este mai bun.

Maria Prochipiuc, mulțumesc pentru atenția acordată, iar steaua, desigur, este meritul dlui Adrian Munteanu.

Dana, spui frumos \"luminozitate\", asta ne-a și oferit autorul, sper ca bucuria cea mare să i-o fi făcut dlui Munteanu.

Daniel, dacă trebuie resize, o pot face, dar cred că încadrarea fotografiei depinde de rezoluția monitorului. La mine se încadrează bine (1280x1024). Prima fotografie mi-a plăcut și mie foarte mult și aș vrea să fie bine proporționată. Aș putea încerca variante, dar fiind la secțiunea articol, cred că-mi va trebui de fiecare dată aprobarea editorilor.

Bucuria a fost și a mea de a vă întâlni și reîntâlni. Am scris scurt, strict gazetărește, ca să-l pot trimite repede, la cald. Impresiile personale și câteva gânduri despre volum, sper cât de curând.

Mulțumesc, Ioana. Cred că așa ceva a și vrut să fie.

Silviu, da, iedul e mânzul caprei nu al oii, la ce mi-o fi stat gândul și câte capre o fi având al meu? Doar tot scrii despre ele! Dar am o scuză: tocmai scriam despre toamna asta contaminatoare și cum spui, plină de paradoxuri. Vorba ta, hai să trăim!

Când apare Silviu în orizont mă trasform în lup și mă reped, mai ales aici unde poți să-i savurezi iedul toamnei. Fantomă devii de partea cealaltă a așteptării, la capătul drumurilor lungi \"de marfă\". Nu te poți mulțumi cu savoarea titlurilor lui și de ți-se întâmplă să-l vezi, calcă-i grădina din gând.

E i-aș spune, sperând că nu se va uita prea chioruș la mine, că dacă \"visul toamnei e un ied\", să-și lase visul să rămână așa, căci de va crește mare, va fi oaie.

Excelent, felicitări! Poezia a intrat la recomandate, așa cum merită, iar acum pot să scriu în voie despre ea.

În primul rând mi-a plăcut \"împerecherea\" cu mai vechea \"Crepuscul asincron. partitură pentru singurătate și orchestră\", despre care, în alt loc, spuneam că este una dintre cele mai bune poezii pe care am citit-o vreodată. Și aici poezia începe să se construiască dintr-o inițială enigmă, cele \"douăzeci de inele de pe deget\".

\"Reazemul\" acestei poezii este o suferință venind de departe. Suferința Anei, despre care ni se spune exact atât cât trebuie, o înțelegem, frumos artificiu, din portretul mamei ei. Este un portret extraordinar, conturat din asocieri de o mare sensibilitate: începe cu povestea aceea despre sângele ei care trebuie \"dat fluturilor\". Și m-am gândit imediat că Ana s-ar fi putut întoarce împotriva nevinovăției lor. Dar n-a fost așa. Mama devine \"mai tăcută decât păpușile ei\", iar mai târziu aflăm despre \"tabletele din cutia de plastic\", apoi despre faptul că nu are voie să intre apă din cauza stelelor din ea. (Aici mi-a venit în minte superbul film \"La vita e bella\" construit tot pe ceva asemănător.) Acel \"doar puțin\" cuprinde în sine întreaga periculoasă concesie pe care o face iubirea de mamă între refuzarea copilăriei fiicei ei și grija pentru sănătatea acesteia. Reușești să exprimi asta în două cuvinte!

Ceea ce Ana nu află niciodată, și ceea ce constituie momentul de cea mai mare încărcătură dramatică, primește o formă poetică extraordinară: Ana avea 14 ani și \"în noaptea aceea mama ei a ridicat o biserică s-a închis între ziduri apoi i-a dat foc\". O altă Ană a lui manole, o Ană a unei Ane. Simplitatea, puterea de expresie, tragismul și fina frizare a ceea ce poate fi numit \"reportaj\", cum spui în titlu, mi-a câștigat definitiv toată admirația.

Apoi cusutul rochiilor de mireasă și mai ales stomacul transformat în \"ghem pentru ghearele pisicilor\" întregesc portretul unei mame ce-și coase cu lacrimi de \"voal, atlazuri, organza și perle\" speranțe pentru mai târziu. În final, la cei douăzeci de ani, și parcă toți anii de până atunci au trecut într-o clipă, rămâne aceeași amprentă puternică a așteptării și totodată a fugii profund umane din fața unui deznodământ amenințător. Încă n-am citit o expresie mai adecvată a blândei revolte, decât \"se va preface-n lupoaică/ să strivească iar cerul în colți\".

Întreaga poezie respiră un aer amar-tragic, dar bine strunit, împletit printre imagini de excepție, gesturi, sentințe ori sumare explicitări, exprimate toate cu o mare delicatețe poetică, o aplecarea lucidă, echilibrată și plină de iubire asupra momentelor dramatice ale vieții. Poezia păstrează peste tot un echilibru bine temperat, dar amărui la gust, între speranță (firimituri pe pervaz, ceaiul, scrie compuneri, rugăciune, rochia de mireasă, garoafe, pantofii roșii și disperare (sânge, tăcere, acel \"doar puțin\" amintit mai sus, zid, foc, dinții, înghite, gheare, lupoaică), pentru ca imaginea finală a cerului strivit între colți să fie ultima expresie a unei dureri mocnite și surde, mereu prezentă și care se vrea mereu alungată cu încă puțin mai departe.
\"Pantofii roșii\" înșiși sunt aduși în atenție strident și revanșard, ca o dovedire față de tine însuți a puterii supraumane de a împinge o viață încă puțin mai departe.

L-aș muta de la \"personale\" la poezie adevărată. Aș mai da din toată inima o stea, dar mi-e teamă că două stele consecutive aceluiași autor va isca discuții neavenite, însă trecerea lui la recomandate face, oricum, mult mai mult.

Spui că e o personală care \"trebuia\" să o scrii. Îndrăznesc să spun că știu de ce și este totodată motivul pentru care am revenit. E cam mental și prea tehnic acest comentariu detaliat, nu sunt mulțumit de el dar poezia de față merită toată atenția. Ia-l mai mult ca analiză, decât comentariu personal. Îmi place mai mult să o fac mai cu inima, așa ca la \"ora cocoșului\".

Frumoasă pereche pentru \"Crepuscul asincron...\", scrisă cu același suflet sensibil, despre aceeași mare a suferinței punctată de izolate insule de speranță. Interesant cum portretul Anei se conturează, de fapt, prin desenarea portretului mamei. Acesta din urmă e relizat prin asocieri de mare efect poetic, gesturi tăcute dar definitorii, uneori aproape violente, prin aceasta cu atât mai sugestive. M-a impresionat foarte mult.

Angela, îmi cer scuze, sunt un neatent, abia acum am fost tras de mânecă și am aflat de replica ta. Îmi place cum ai preluat ideea, cea cu timpul și vântul și ai introdus altele noi, la locul lor: martini, ezitări, jocul de-a pierdutul și câștigatul, de-a rochia și ne-rochia. Îmi exprim o singură întrebare în ce mă privește: dacă poți să rămâi sau nu tu însuți, căci în meandrele minții feminine nu intru, căci voi știți mai bine.

Și apoi, poate că toate întârzierile își au rostul lor.

Jos pălăria, Victor. Touché. Te-am subestimat, dar mi se fâlfâise iar urechea peste ochiul drept, director. Apoi, viitorul în trecut e o preferință a textelor mele, te subestimez iar, dacă zic că ai nimerit-o? Oricum evadarea rămâne pe rol, iar dacă tot zici că se moare de curiozitate, îmi place aura asta mitică pe care mi-o atribui. E gratuită, dar unghia s-ar putea să vină de undeva. Savana asta ar fi pustie fără tine, hai să fiu sincer. Ești un tip simpatic până la urmă. Pe aici totul e psihobabil a la Frou Frou.

Silvia, mă faci să cred că în dimineața asta nu a răsărit numai soarele. Mulțumesc pentru vizită și sper să ți-o întorc cât de curând, căci îmi amintesc o poveste cu bufnițe.