Călin Sămărghițan

Tonul acesta adversativ a prins din plin, iar albatroșii dau imaginea maiestuoasă necesară unei atari expimări. Contrastul \"gânduri carnale\" completează forța cu care poezia \"lovește\", aș putea spune, ca un val. Vorbim, doar, cu marea!

Ceea ce urmează e mister absolut: ființele acelea acvatice care \"urmăresc/ vorbele asemeni valurilor\" apărând ca o amenințare/atracție (același lucru, nu?). Cred că la \"suflate de vânt\" se poate renunța fără niciun prejudiciu adus poeziei în ansamblu. \"Absorbția țipetelor pănă la inimă\" e din nou o exprimare în forță, iar \"nisipul arșiței\" e o metonimie de sublim efect mai ales aici pe final.

E o poveste cu marea plină de miez, pretext al desfășurării unor efecte lirice de mare finețe și subtilitate artistică, solid construite stilistic. E un examen trecut cu brio din punctul meu de vedere. Parcă n-am citit ceva atât de bun la Liviu-Ioan Mureșan și cu siguranță nu este doar o culme. Cred că mai curând o poartă.

Poezie foarte sugestivă, bogată în imagini impresionante sau prin delicatețea lor, sau prin originalitatea construcției. Mult mai bună decât \"Lumină spuneai\", pentru care, oricum, felicităm autorul. La trei stele gălbioare intră automat la reco.

Pe mai departe!

Poezie recomandată de subsemnatul. Întrucât protocolul recomandă, nu adaug și steluță galbenă, cea roșie însemnând mult mai mult.

Se prea poate ca iubirea să fie simțirea care ne apropie cel mai mult de absolut. Poți să iubești chiar și atunci când urăști, iar asta o știm atât de bine cu toții. Poți să iubești neliniștea și \"moartea\" aceea. Se prea poate ca timpul să ne fie cel mai apropiat prieten dar și dușman. Atunci \"șlefuim inimile/ de fruntea zilei\". Când o citești pe Cezara Răducu trebuie să te izolezi de dimprejurul care te agasează, ca să te poți așeza limpede în cuvintele ei. Căci trec repede și se duc. Să spunem că acum e noaptea aceea când \"iarba tăcerii nu crește\". Că e momentul în care simți că poezia iese la plimbare prin univers și că are nevoie de tine, ca poet al ei, să se rostească. Când iarba tăcerii nu crește, Cezara scrie poezii.

Este o poezie a amintirii. Printre cuvintele ei parcă scoborând din inefabilul unei taine universale, Dumnezeu \"presăra firimituri de îngeri\". În doar patru versuri se creează atmosfera, te trezești învăluit și țintuit în așteptarea unei revelații. A unui dar. Un nor luminos din care coboară răspunsul cu față de aur: \"niciodată nu ne-am iubit așa,/ ca o întrebare\". O simplă comparație, dar care depășește tărâmurile oricărei nespuse translații metaforice, despre un sentiment care, atunci când cotropește nu lasă nimic \"viu\" în jur. \"Întrebarea\" e singura certitudine. Și nu spune că \"ne-am iubit/ ca două întrebări\", ci ca una singură. O singură întrebare care parcă își abandonează propriu-i rost, căci nu-și mai caută răspunsul, aidoma a doi iubiți mergând înainte, abandonându-se unul celuilalt, ne mai căutându-și propriul rost, și lăsând ca însuși drumul să-și găsească propriul sens și destin. \"Ca o întrebare\". În iubire nu există răspuns niciodată. Există doar o singură întrebare.

Ca doi să fie una, este poate cea mai mare taină a Universului. Cum o vede poeta? Ca o înstrăinare în frig. O înstrăinare a sângelui, adică a ființei întregi. A esenței ființei. O încercare de regenerare a unicității primordiale. Ne permite poezia Rarei să mergem până acolo. Ne lasă să facem asta și ni se deschide în față. În ultimele versuri este parcă și un regret și un sentiment tragic, dar răzbate peste toate acel sentiment de care spuneam la început: că poți iubi cu toată ființa ta și neliniștea și \"înstrăinarea\" și \"frigul\", în vârtejul a ceea ce se cheamă, invariabil, splendoarea a ceea ce suntem și mai ales a ceea ce am putea fi.

Gustul poeziilor Cezarei Răducu e întotdeauna unul sobru dar fin. Un aer colorat dar surprinzător rece învăluindu-te. Trimițându-te afectiv mereu înspre fundamentele ultime ale simțirii și sensibilității umane, pe care numai poezia ți le poate dezvălui ascunzându-le, și ți le popate promite dăruindu-ți-le.

Cezara Răducu e o poetă consecventă cu propria-i poezie, ea nu știe să scrie altfel decât așa cum îi este firea, de parcă o balerină ar sta pe vârfuri așteptând tremurat o atingere a Spectatorului ultim. O poetă a subtilelor esențe, a creării de atmosferă și a pătrunderii discrete până în cele mai tainice cămăruțe ale sufletului uman deschis înspre ceea ce avem de primit. De unde? Cum? Ce ne aduce? Sunt întrebări la care nu putem răspunde decât citind-o mai departe.

Fără să-mi arog nici un titlu de cunoscător, ci doar de consumator al epigramelor, las și eu un semn de apreciere atât pentru cele de aici, și de pe alte conturi, cât și pentru acest teoretician al genului, care este domnul Cornel, și de la care eu însumi învăț mereu câte ceva. Distinșii autori au realizat cu epigramele dumnealor o selectă și binevenită oază de destindere și zâmbet aici pe site.

Aurelia, \"sincopa\" de care spui e oarecum căutată. Și nu e decât o vorbă plasată. Deci da. Iar în loc de \"antilopă\" aș fi preferat \"gazelă\", dar s-ar fi pierdut sunetul. Deci iarăși da. Mulțumesc pentru trecere.

Bine ai venit pe site. Reușită poezie de \"debut\".

Am făcut corecturile: titlul o singură dată, la titlu. Nu se lasă spațiu după cratimă. Am șters un \"n\" și am pus o căciuliță la \"ă\" chiar dacă e primăvară.

Te rog, Sorin Lucaci, să răspunzi fiecărui comentator, acolo unde este cazul, într-o aceeași unică postare, pentru a nu îngreuna citirea paginii.

Scuze pentru intervenție.

Felicitări premianților, felicitări ”agoniștilor”, felicitări sibienilor, hehe! Grupul epigramiștilor ”agoniei” devine tot mai solid și... laureat.

Liviu-Ioan, da, minciuna perfectă e un subiect delicios, pretabil exploatării lirice. Nisipul îl văd și ca izolare voită din fața lumii, loc al peisajului monoton, mișcările fiind preluate de imaginație. Deșertul poate foarte bine să nu fie deșertăciune, ci plin de semnificații. Sensul e în înviere, desigur. În deșert poți să ”învii” și dacă vezi o șopârlă, nu? Mulțumesc pentru semnul atent.

Adrian, ai perfectă dreptate, limitează oarecum receptarea, dar eliberează interpretarea și nu cred că limitează auditoriul, ci îi oferă șansa de a vedea și altceva. Dar poate că acum înțelegi de ce sunt atât de mult împotriva poeziei jurnaliere și a platului cotidian, poezia aflatului în treabă.

Maria, da, ”viața nu e niciuna” deoarece într-o anumită accepțiune ea e a noastră, dar nu ne aparține. Gestul degetului spre colină îmi place să cred că-l voi face oarecând, decupând, în sfârșit/ din nou(?), o felie de cer. Sunt lucruri de dincolo pe care ni le imaginăm ca fiind ale noastre.

Petruț, îmi place că spui inițiatic, dar nu m-am gândit neapărat la așa ceva. Rostogolirea cubului în loc de cerc o simt, dar cred că n-aș putea-o comenta prea coerent.

Locuri comune ale vieții se transformă, în poezia lui Florin Caragiu, în cotituri existențiale. Nu știu cât poate explica fizica linia unui destin, sau, mai ales, interacțiunea a două destine, dar aici se problematizează poetic, deci la nivel absolut, faptul că orice taină nu se revelează decât reacoperindu-se cu o altă taină. Orice dezvelire relevă o altă \"patimă ascunsă\". Ne înstrăinăm, căci un prieten vechi, brusc, nu mai poate fi un confesor. Jocurile ființei sunt, astfel, nenumărate.

O istorie personală trece invariabil printr-un lanț căzut de la o bicicletă, privit prin ochii copilăriei, la fel cum \"mecanismul\" ciocnirii a două vieți trece și el prin lacrimile și surâsul acelorași trăiri dar amplificate exponențial. Gesturi reflexe grăitoare, \"o strângere de mână\", ori o \"cădere în gol\" devin definitorii, ele desenează un fel de loc geometric interior care va defini persoana în translațiile ei către și dinspre cei din afară. Interiorizarea poate deveni, astfel, un joc salvator, la fel de bine cum poate deveni osândă.

\"Cuvintele vii\" rămân ascunse, dar omul rămâne totuși cu setea lui pentru înlăuntru. Oricât am supune-o analizei, poezia lui Florin Caragiu rămâne întotdeauna încriptată la un nivel destul de greu accesibil, niciodată revelat pe deplin, niciodată predispus arătării, ceea ce nu dovedește decât înălțimea crestelor de pe care el înfruntă ființa.

Ai facut-o un fel de poezie-pamflet. O ironie la adresa celor ce fac promisiuni.

Revino la prima variantă. Cred că e mai util să mă contactezi pe mess dacă dorești, adresa e la profilul meu.

Ei, nici chiar așa. Apreciez efortul, dar variantele scurte te prind mult mai bine deocamdată. Încearcă să tai cât mai mult din ce spui, lasă cititorul să zburde prin textul tău.

\"fructele cresc în copaci/ lângă păsări\" e extraordinar de frumos. E clar că talent, viziune mai mult sau puțin conștientizată, este. Scrie în draci, scrie tot ce prinzi. După trei pagini de atelier e timpul să ieși la lumină. Sunt convins că se poate.

Aici schimbă titlul. Dacă vrei lucrăm pe ea.

Adrian, îți spun un secret pe care eu l-am învățat tot aici pe site, după ce m-am dat cu capu\' de pereți: poezia proprie nu se explică, ea se mărturisește pe sine, își este propria ei mărturie, și se explică prin sine. Dar risc și încerc să spun ceva, deși e ultrapenibil să-ți fii propriul exeget, dar până la urmă suntem la atelier, ca să vedem de ce săgețile \"cresc\" din piept. Sfântul Sebástian, mai cunoscut în Apus, este străpuns de mai multe săgeți, dar nu moare. Poate-ți sunt familiare anumite reprezentări iconografice, unele foarte sugestive și artistice. Într-unele am văzut săgețile înverzind, înmugurind din pieptul lui. Ideea aici în poezie este că durerea ori suferința, mai ales în anumite accepțiuni mistice, este atât de apropiată și complementară sinelui, încât aproape devine, din punct de vedere ontologic, aceeași ființă cu tine. Deci durerea nu mai \"vine\" la/înspre tine, ci crește din tine pentru că face parte din tine. Aici mă opresc, restul spune poezia și percepția cititorului. Ei bine, are sens acum? Cu alte explicații, oricum nu mai vin.
Logica nu prea are ce căuta în(tr-un anumit tip de) poezie.

Mihai, strâmb puțin din sprâncene la ce spui, dar e ok.

Da, da, da Corina, finalul acela mă teroriza! M-ai ajutat să găsesc formula. Ce nu înțeleg, este de ce am văzut degetul țintit spre colină.

Las aici, pentru comparație, forma primă:
\"Viața ta e de fapt aceea
că nu ai niciuna,
iar din...\"

Adrian, nu înțeleg, n-am schimbat nimic la versul acela. A fost și va rămâne \"vor crește și mâine săgeți\".

Foarte bună îngemănare între imagine și vers. \"Hergheliile vântului\" e o sintagmă deosebit de inspirată și conferă cititorului sentimentul unei adevărate confruntări cu desfășurarea mișcărilor elementelor naturale. Ai senzația de aer în nări și zbor de gând. Nota personală mi se pare, iarăși, binevenită. La \"nor/ scară/ lumină\" m-am dezorientat puțin, acolo se pierde oarecum senzația.

Finalul e ca o evadare în vânt.

Foarte bun simț al umorului, o ironie inteligentă, fabulă de efect. Citit cu plăcere și satisfacție, hi-hi-hi. M-ar fi interesat și cine-i Milika, dar o las să fie oricine. Ați făcut un duet bun. Nu? Cum zicea Cotescu? \"Superb duet!\"

Și eu sunt de părere că Mihai are dreptate. Ultimele două versuri strică absolut tot ce s-a scris până acolo, contrazice percepția și starea indusă de text. Mirarea mea este că nu ai simțit asta. Nu e descriptivism ce faci dumneata aici, e prozaism, poezie a cotidianului, dar desigur că asta poate fi integrat liricii, mai ales în ziua de azi. Singurul efect poetic rămâne însă \"cultivam criza de hârtie\", dar fără a fi impresionant.

”zidurile vieții” probabil, și vă rog utilizați diacriticele. Regulamentul specifică acest lucru.