Călin Sămărghițan

Adăugăm pe Alexandra Emilia Bucur, Adrian Paparuz, Diana Lorena Țugui, Vlad Sibechi. Sper și eu că n-am omis pe nimeni. Iată că jumătate din cei premiați scriu pe acest site, lucru îmbucurător pentru membrii acestei comunități și încurajator mai ales pentru cei nou veniți.

Domnule Emil, în primul rând felicitări pentru Marele premiu ”Eusebiu Camilar” de la Suceava. Sunt foarte curios să știu cu ce proză ați concurat acolo. Mă bucur de asemenea și pentru faptul că proza cu accente lirice câștigă așa ceva.

Aici pe lângă lirism, și fără a fi un lucru nou în scrierile dumneavoastră, elementul fantastic este introdus cu același talent și măiestrie de a răpi cititorul. Întâlnirea cu doamna cu pălărie neagră și portțigaret este deja fascinantă.

Ok, mi-ai dat curaj: e foarte senzuală pielea aceea curbată de pe spate, din final. Cred că e finalul perfect.

”Punctul fără întoarcere” dă bine așa ultimativ aici. Imaginile, chiar macabre uneori, se înlănțuie coerent. Îmi sună puțin redundant ”așa apar cutremurele”, e o inutilă coborâre în explicativ, când poezia își crează deja propriul standard.

Mie cel mai mult îmi place: ”sub pătură ea se cosea pe trupul tău până la starea de tatuaj”.

Plus atmosfera asta care se lipește de tine ca o smoală.

Bogdan, dar și așa, crezi că ajunge Gheorghiță de la școală, înaintea miliției? Bineînțeles că e opțiunea autorului de a construi acțiunea, dar cred că tot miliția ajunge înainte.

Foarte bine văzut. Bogdan Patrulesei, Robert, așa este! Ceea ce spui este exact tema ”Fetei din livadă”, poate stângaci expusă de mine acolo, dar aici, în ”Rochia de bal”, aceeași temă funcționează tocmai ca substrat al tuturor acțiunilor lui Filip. Perfect de acord. Nu numai că nu vrea, dar el este atras doar de femeile care nu pot rămâne cu el, incompatibile, pentru că doar acelea îi ”întrețin” starea poetică, de aceea el ”n-o vede” pe Olivia (la vremea scrierii, domnul Emil Iliescu sesiza pe undeva lucrul acesta). Femeia îți dă echilibru și-ți oferă împlinirea, ori un poet scrie tocmai din dezechilibrele lui emoționale și din neîmpliniri. E un fel de ”masochism”, spui bine, de dragul creației, eu chiar îl transfer la un moment dat asupra Oliviei când își oferă propria ”porție de otravă” pe malul Vltavei. Dar acolo îmi place să cred că ”jocul” acesta se desfășoară pe un alt plan...

Mulțumesc pentru trecere.

A, păi știu, úmbrele astea întotdeauna există, dar asta o știm numai noi. Ce ne-am face fără ele? Că în rest...

Apar numai așa în poezii care ”vin”.

Are ritm de vals. Aceleași figuri rotindu-se, în salturi, plutind. Pantofii de lac foșnind pe gresia sălii de bal, doar îi auzi. E fascinantă umbra asta. Mi-a plăcut valsul cu ea.

Despre III mi s-a mai spus că pare lungită și inutilă, dar și eu o văd ca parte necesară conturării acestor două personaje. E partea care l-a dărâmat pe Cezar definitiv în ochii multora.

Tot timpul se anticipează sau se explică câte ceva. Acestea sunt ”conexiunile” care acaparează toată atenția lui Filip. Drumul la Praga e singurul lucru care ”se întâmplă” în toată proza, Filip crede că e Marele Vis și marea împlinire a vieții lui. Îl privește tot ca pe un act estetic prin excelență, un fel de paradă. Pentru ca el să aibă certitudinea că rămâne ”marele neînțeles”, merge la Praga cu o ”mare minciună”: aparenta pentru public relație a lui cu frumoasa Francesca. Aici e mobilul și centrul de greutate al prozei. Eu am încercat să-i dau și un sens secund, de autoflagelare a lui Filip, poate cu o vagă rămășiță de speranță, că Francesca va rămâne apoi cu el.

Măștile sunt foarte importante, dar apare ideea doar la începutul părții a patra. Francesca îl cunoaște foarte bine pe Filip, ea știe că din reflex de autoapărare el poartă măști ca niște scuturi. Aici apare doar ideea. Francesca îi mulțumise pentru bunătatea lui (dar îi reproșează în continuare trufia, mizantropismul lui funciar, îi spune că ar trebui sa fie bun, înțelegându-se că-i reproșează răutatea).

Din Amy am vrut să fac un personaj mai important. N-a ieșit. S-a retras discretă din peisaj.

Da, Cezar nu înțelege lumile altora, el e limitat la propria lui lume. Ironia este că tocmai el o are pe Francesca.

Da, partea întâi se înțelege doar la final.

Sunt curios de ce spui că Filip este cel care se neglijează pe sine. Mie chiar mi se pare că dimpotrivă, că în egoismul lui, Filip își construiește întregul univers în jurul propriei persoane. Iar la final o demonstrează, căci însăși sinuciderea el o săvârșește, ”o ritualizează”, ca pe un act estetic e egocentric, de expiere.

Daltonismul lui Cezar are semnificație aparte. El este, prin structură, departe de orice tip de receptare artistică. E incompatibil, el nu are organ de receptare a nuanțelor. Ca autor, îl situez din start mult inferior lui Filip, datorită acestei ”infirmități”.

Nu mă aștept, desigur, să răspunzi, ai acordat deja multă atenție acestei proze, pentru care îți mulțumesc încă o dată. Îmi prinde bine această revedere.

Uite la ce m-a dus gândul citindu-te, să vezi ce mult se potrivește: un scurt extras din Orson Scott Card (”Xenocid”), se pare o veche zicere chineză, pe care alături de alte poezii foarte dragi o port tot timpul cu mine. Eu îl păstram ca răspuns la ”Vălul pictat” al lui John Curran cu Naomi Watts și Edward Norton.

Așadar: ”Zeii vor păstra atingerea îmbrățișării noastre din care vor țese un văl pe care tu îl vei purta atunci când va veni iarna în ceruri”. Nu că e frumos?

De la poezia \"Facă-se\" (aceea cu \"câinele negru, strălucitor\" dacă mai țineți minte), iar în \"Infinit\" ceva mai puțin, Claudia Radu nu a mai scris poezie conceptualistă. Ideea este cea care produce aici actul stilistic, iar autoarea naște concepte. O face, totuși, cu mijloace poetice. Aici este vizată \"frumusețea\", poate chiar inconștient, dar ea străbate poezia ca act mental, ca demers rațional de numire a ei, căci doar \"mâinile îmblânzite\" o mai pot atinge. Urmează o reușită expresie a unui vis rarisim, căci acesta e \"sigilat\", este \"de unică folosință\", în strânsă legătura cu \"libertatea\" care \"crește odată cu tine\". Acceptăm acest demers filosofico-poetic al autoarei și mergem mai departe.

\"Gândul\" este și el prins în ecuație, el \"foiește în așternuturi\" ca un \"bumerang\", pe când o repetiție acută \"știi/ tu știi\" ne reamintește că autoarea operează doar cu concepte mentale. De aceea \"ochii rămân mereu treji/ ca ochii unui orb\", o comparație care sugerează la nivel poetic distanța față de obiectivizare. În acest context comparația timpului cu o \"pisică uriașă\" nu știu cum să o interpretez: este sau un soi de dezobiectivizare a pisicii (ce gogomănii mai spun, nu?), (ceva în genul \"instalațiilor\" artiștilor moderni de azi), sau pur și simplu o scăpare a viziunii de ansamblu. Eu aș forța să înclin spre prima varianta, dar atunci o întrebăm imediat pe Claudia: bine, și atunci pisica ce face?

În sfârșit, finalul fundamentează \"frumusețea ca valoarea estetică, \"înrădăcinând-o\", ancorează poezia în realitate, o obiectivează, o autentifică. O face pipăibilă. Cum adică, pipăim frumusețea? Asta veți răspunde dumneavoastră, dacă poeta a reușit.

Îmi dau seama că am teoretizat cam mult, dar poezia de față permite. Nu vreau să spun că autoarea a aplicat neapărat această accepțiune a mea, ci doar am încercat să deslușesc câteva tipare care ies puțin din comun, și din ceea ce a scris ea până acum. Totuși, în acest demers, nu știu să încadrez titlul \"Fiare\". Să fie pisica de vină? Aici nu pot face decât pură speculație.

”și fugi cu ea prin lume
trezind inspirație
la fiecare poezie.”

Asta e ultima strofă. Transform-o în poezie, și să vedem cum sună atunci.

Un eventual link spre niște imagini cred că ar prinde bine și ar fi relevant.

E o proză interesantă, care promite. Cam încurcată cronologic la episodul cu tăiatul frânghiei și cu miliția care ba e, ba nu e și abia vine. Câteva detalii presărate de-a lungul acțiunii o arată demnă de urmărit.

Poate că titlul ”Gheorghiță” nu este prea inspirat, dar deocamdată ne interesează subiectul. Să vedem.

Poveste de nepoveste, cert este că George Ene a scris o proză autentică, plină de dinamism și savoare. Ideile se înlănțuie perfect, subiectul este captivant, ideea este foarte bine aleasă și, se vede, generoasă. ”Portretul” e bogat, plin de neprevăzut, potențat la maxim de intervențiile și întreruperile de pe margine, te acaparează și citești pe nerăsuflate. Elementele poveștii sunt frumos și inteligent îmbinate între ele, farmecă și surprind deopotrivă. Ascultătorii de pe margini, fie ei înțelepți sau simpli curteni, au farmecul lor, descriși de însăși intervențiile lor, cărora li se adaugă succinte explicații ale autorului.

Singura obiecție, sunt două stridențe care rup atmosfera ce se conturează: o dată este acel ”pasărea moare dar nu se predă”, pasaj amendat și înainte de mine, precum și precizarea ”să răspundă unui test de inteligență, cum i se spune astăzi”, care nu-și prea are locul aici. Povestea trebuie să-și păstreze atemporalitatea ei, fără alte referiri la vreun prezent în care ar fi spusă.

Nu prea există pe site un aparat critic îndeobște acceptat pentru proză și, spre deosebire de poezie, cred că aprecierea acesteia are o și mai mare notă de subiectivism. Dar, stea, pentru ca să acordăm și prozei drepturile sale.

Poezia lui Dănuț Grădinaru a suferit mutații genetice colosale, înspre bine, în ultima vreme. Este poate autorul cu cea mai vizibilă și rapidă evoluție de pe site în ultima vreme. Ar merita un premiu, dar cum poezia nu iartă, premiul nostru a fost o severitate și mai ascuțită. Văd că și-a pus în valoare resursele și a folosit din plin atenția acordată de editori.

Am ajuns aici citind ”La vita e bella...” a aceluiași autor. Iar acum las și eu un semn întârziat pentru această poezie de care-mi amintesc și care mi-a plăcut mult și la vremea ei. Ce dimineață, domnule Mihai Santiago Amaradia! Parcă am stat la un ceai cu Cehov, trăgând cu urechea la personajele sale.

”Depravate nonsensuri”, lacrimi, ”persoana nereală”, ”gânduri fictive”. Mai doriți? Ei bine: iluzie, fantome, pereți albi.

Cred că de pe vremea dilematicului danez (e vorba de Kierkegaard, desigur), propoziția ”eu nu exist” dă fiori până în ziua de azi. Aici e bine prinsă în poezie și cred că și finalul împrumută ceva din disperarea vărului Ibsen sau chiar a unui Kafka de mai târzior.

Apoi avem ”cuvinte nedigerate”, ”interior putred”, ehe! și mai ales acel ”fără mine”, care e chiar inspirat. Acestea sunt ”cuvintele poeziei” lui Ioan Basarab, nu mai e nevoie de alte argumente, iar eu devin acum indecent de curios să aflu cum se spune ”words of poetry” în daneză. Sau în orice limbă nordică. Cred că așa ar fi fost cel mai potrivit. Brrr, scandinavii ăștia!

Universul poetic al Iarinei Copuzaru iradiază concentric din interior, plecând de la acte reflexe fiziologice: al respirației ori bătăile inimii, dar care vor prefigura altele mult mai eterice: atragerea cu unghiile a vârfurilor de lumină, gura ia forma aerului (La început am învățat cum să număr oamenii), rotocoale de îngeri în piept și un straniu fenomen al hemoragiei de aer în poezia cu același nume, sau strângerea cu mâna a gestului plecării (Când n-ar mai trebui să ne dizolvăm) și altele. Fluturi, păsări ori îngeri sunt prezențe aproape permanente, ceea ce dă multor scrieri o anume senzație de imponderabilitate. Imaginile plutesc, iar în poeziile ei, foarte rar se așează, parcă ocolind dinadins lucrurile concrete. Apoi bătăile inimii devin herghelii, ori respirația crează un om (Hemoragie de aer), amintirea se hrănește dintr-o fotografie (Cum ne hrănim cu amintiri), ori întunericul se dovedește a fi un măr mușcat (Rătăcirile mele înseamnă nemișcare), amintind tot aici imaginea sângelui uscat de bătăile inimii care desenează în vene o pictură abstractă (Lângă mine locuiește o pasăre, o apocalipsă casnică, poate una dintre cele mai reușite poezii), aceste materializări coborând imaginarul într-un cotidian transfigurat poetic. Titlurile foarte elaborate prevestesc întotdeauna complexe constructe imagistice pline de semnificații.

Nostalgia mea se adăpostește în orice pradă relevă o viziune în care scrisul se îngemănează cu iubirea, dovedindu-se din nou a fi inseparabile. Două fețe ale aceleiași monede, unde muchia rămâne singura variabilă cu care poetul mai poate opera, o muchie subțire menită să taie. Respirația parcă e un fir ce are la capete două guri. Se reiterează asociativ teme mai vechi, fanta ori fisura subțire dintre lucruri prilejuind meditațiile autoarei (v. Lângă mine...). Mai există un fir de iarbă ca o fantă prin care trec \"marginile lor\" (ale oamenilor) (La început...), ori fisura din Lângă mine..., sau \"idei filiforme\" din Când n-ar mai trebui să ne dizolvăm. Subțirime de gând? Fragilitate? Finețe a atitudinii? Sau toate la un loc?

Drumul acesta al încarnării, al împielițării lucrurilor e manifest și aici: iubire - mâini, timp - oase, amintire - guri, spațiu - pasăre, trecut - lucruri furate. Înspre acest trecut tinde nostalgia autoarei aici, această asociere a trecutului, cuprinzând toate amintirile lui, cu lucruri furate ce cad din buzunare, fiind efectul căutat cu succes în poezia de față.

Imaginarul poetic funcționase și până aici impecabil: timpul era asociat cu \"fluturi evadați\", tăcerea cu o \"pasăre care visează\", ceea ce face ca finalul (și nu numai aici) să fie (întotdeauna) de efect.

Iarina are foarte multe reușite stilistice, le observăm la tot pasul, a le înșira aici am prelungi inutil comentariul, dar este uneori și mult prea ermetică, însă depășești destul de ușor pasajele. Este vorba sau de o prea mare abstractizare, sau este doar o imposibilitate temporară a cititorului de a conceptualiza ori de a face conexiuni din pure motive de receptivitate subiectivă. Aș aminti \"bărbatul travestit în mireasă\" din Cunoaștem..., \"dezbracă spațiul ca nudul unei păsări\" (Întotdeauna e vorba de o idee) sau \"niciun vis nu mă-nchide-n prezent\" (Îmbrățișare), dar, vă asigur, sunt foarte greu de găsit.

Am citit-o întotdeauna cu plăcere pe Iarina Copuzaru încă de la început, mereu aduce asocieri surprinzătoare, o stilistă de efect, și promite în continuare.