Călin Sămărghițan

Alexandru Moga, Ada de 13 ani nu a citit. Deci cea mai tânără cititoare a fost Andra, de 15 ani. Poezia ei mi-a plăcut, dar văd că ai \"prins-o\" până la urmă. Și da, sunt obișnuit cu orice vârstă. Probabil că dacă ai fi fost tu organizatorul, ai fi fost timorat de cei de 17 ani. Asta cred.

Alberto, m-am întrebat și eu. Dar se pare că băieții se maturizează mai târziu. Eu la vârsta aceea încă mă jucam. Încă o dată, da, mi-a plăcut \"Căutare\". Și nu ca poezie pentru copii. Și mulțumesc pentru atenționare.

Noemi, da, cam așa ceva s-a vrut. Am încercat să fac o întâlnire așa cum mi-ar fi plăcut să facă cineva și pentru mine atunci când aveam 18-19 ani. Mulțumesc pentru intervenție.

Ela, ai prins ideea. Publicul țintă au fost liceenii.

Adrian, ce produce Alberto? Sănătate să fie!

Mihai, am adăugat și subtitlul, \"Speranța\", ca să fie clar.

Alina, noi i-am primit cu inima deschisă pe copiii aceștia. Mi-ar fi plăcut să facă și pentru mine cineva așa ceva, la vârsta respectivă. Și nu, nu mă supăr nicidecum, dar nici nu sunt în centru. Poate în centrul batjocurii, da, dar nu mă deranjează asta, că nu fac serile astea pentru mine.

Teodor, Adrian Brașoveanu și Cristian Săuchea sunt scriitori cu condeiul format și nu intră în aceeași balanță cu elevii. Într-adevăr poezia lui Cristian îmi place și mie foarte mult și s-a întrecut pe sine în seara aceasta, eu îi mai știam câteva poezii. A fost cea mai mare surpriză pentru mine. Iar Laura și Alexandra, la cei 17 ani, au o poezie foarte matură. Atenție (și Mihai)!, nu confundați \"admirația\" cu \"atracția\". Mulțumesc pentru păreri și gânduri.

Ela \"Casa pumnalelor zburătoare\" îl am și pe CD, am văzut în seara asta câteva secvențe. Și muzica e foarte bună. Din păcate, pe Apolodor eu nu-l știu.

Mulțumesc, domnii mei, pentru răsfoire. Mă bucur dacă a trezit interesul. Nu-l cunoșteam pe dl Cărmăzan înainte, dar atât cartea, cât și filmul, dar și întâlnirea personală cu domnia sa, m-au făcut să-l cunosc mai bine și să descopăr un mare regizor.

Bun portret și reușită apologie a cărții deschise. Nu a aceleia din raft.

Ioana Camelia, mulțumesc pentru fluturarea mâinii tale de dincolo de cuvintele acestei poezii.

Alexandru, poate veni oricine. Dacă dorești să citești la Sibiu, ori poți chiar să faci expoziție foto, trebuie însă să știu din timp pentru programare. După cum vezi acum ne întâlnim lunar. Pentru luna iunie am programat un alt eveniment mai special pe care îl voi anunța curând, dar pentru lunile următoare lista este deschisă.

O, da, Petruț, e o poezie foarte egoistă și mizantroapă. M-ai prins! Chiar și deschiderea aceea privește chiar numai poezia. Nu oferă nimic celor din jur. Nimic! Doar poeziei. Totul pe altarul trotuarelor desculțe.

Mi-a plăcut \"atunci când nu voi mai fi/ mi se schimbă culoarea și devin urmă\", tăcerile înnodate și timpul care \"se dezlipește de trup ca o coajă\". Liniștile trecerii sugerate ca interstiții \"aparente\" \"între mine și lucruri\", liniștea-capăt, liniștea-drum. Un fel de echilibristică interioară a ființei pentru găsirea vârfului de ac al centrului de greutate.

Din acest loc, în orice parte s-ar \"rostogoli\" ființa, liniștea rămâne aparent(!?) decor al unei noi treceri.

Despre această poezie mi-ar fi plăcut mult să spun doar ceea ce am scris în titlu și să mă opresc. Dar protocolul presupune mai mult de atât. De aceea ziceam că \"jocul plastilinic\" ne-ar putea induce în eroare și nu ar trebui să o credem pe poetă. Că se joacă.

Se pare că Veronica Văleanu ia cuvintele ca pe niște turme, iar abordarea din punct de vedere strict lingvistic va rămâne totuși facilă. Împărțirea cuvintelor \"oițe\" din \"turma zicerii\" în leme și lexeme, cu toate devierile de sens aferente, nu va conferi adevăratul rost al scrierii de aici, pentru că nu ne permite aceasta nici finalul poeziei, dar nici epistemele în care scrie autoarea și cu care ne-a obișnuit până acum. Devierea sensului de la \"cuvântul tată\" obținută prin mici artificii explică o anume viziune a autoarei despre \"Ființă\".

Autoarea pare a se juca acolo cu cuvintele. Nu este chiar așa. Jocurile Ființei ce decurg din \"Ființa plecată să ființeze\" nu sunt decât fiii (fragmente/ imagini/ fețe/ efecte) răspândiți în lume ai unui tată de la care ele, fragmentele-fețe și-au luat ființarea. \"Fiii\" nu se mai pot întoarce în \"tatăl\", adică risipirile nu mai pot reveni la ființa originară. Și atunci ultima soluție, nostalgic dezvăluită de autoare în titlu, este aceasta: o incredibilă întoarcere a tatălui înspre fii. Adică o revărsare a Ființei în efectele ei. Dar asta ar însemna o reumplere a cuvintelor risipite cu sensurile lor originare.

(De aici încolo nu se mai poate decât specula: Atunci, de exemplu, Veronica nu va mai fi simplu Veronica, ci va fi \"Pherenike\", adică \"purtătoare de biruință\". Iar noi ce vom fi? Problema e că dacă nu vom lăsa Ființa să se întoarcă înapoi în noi, nu vom fi nimic.)

Am șters câteva spații din text. Chiar niște virgule ar mai putea să dispară, cred. Prozodia e foarte bună, frumoasă melodicitate, textul dovedește un condei format. Poezie generoasă, de spații largi și bogăție a expresiei.

Încercați să corectați numeroasele erori de redactare, iar titlul poate rămâne o singură dată, la locul lui.

Veronica, mulțumesc, îmi place. I-ai dat altă culoare. Cu aceleași expresii, în altă structură, ai \"scris\" altceva. Totuși, deoarece scriu sub imperiul unor stări sau impresii pe care încerc să le las acolo în text, pentru a le regăsi atunci când revin, nu voi putea adopta schimbări de sens, ca să nu-mi înstrăinez poezia. Mulțumesc pentru variantă și timp, și pentru că m-ai mai tras de mânecă (pentru mine întotdeauna un gest necesar) amintindu-mi de poezia ta.

Dănuț, cafeaua gărzii financiare e mai negră întotdeauna. Ai recunoscut formula cu care ți-am răspuns odată. În mimentul în care ți-am scris-o mi-am spus că o voi folosi oarecând.

Mihai, da, poate fi văzută și cam comercială, dar n-o să vând nimic cu ea. E o poezie fără cine știe ce pretenții. A, încă ceva, ideea era că în spatele drumului dintre brazi nu e un simplu concept. Știam că revii. Am auzit pe cărarea de piatră.

Anyela, ai prins ideea, nu e atât de mult o poezie concept cât una reflexivă. Mă bucură gândul tău și promit să stau mai atent pe textele tale.

Domnul Cătălin (știu că nu vă place să fiți tutuit), deh, ce să-i faci, așa noi pășuniștii! Pentru reclamații lăsați formularul la secretară. Zâmbesc. Și acum serios: vă înțeleg foarte bine.

Mulțumesc tuturor pentru trecere.

Finalul îmi place, dar până acolo poezia se folosește de imagini mult prea comune. Expresii ca \"ecouri în romburi/ de oxigen\" promit un text bun.

Ar trebui tăiat, sau scris altfel:
- \"Ești vis.
Ești lumină,
Și soare și chin\"

- unul din cele două \"încet\"

- al doilea \"romb\", pentru ca primul să-și mențină efectul deplin

Plus încă vreo câteva retușuri pe ici pe colo. Cam toate textele tale ar merita o lucrătură ceva mai atentă și pot ieși liniștit de la atelier. Nu ai feed back la textele tale. Încearcă să faci niște comentarii la textele altora ca să-ți atragi cititori și încearcă să ții seama și de părerile lor.

Titlul poeziei este acaparant și ești convins din start că vrei bilet la acest film.

Încă de la prima scenă nu ești dezamăgit, căci se intră direct în subiect fără alte ocolișuri. Amănuntele, deși mărunte, se înșiruie logic: tunel, mâneci, manșete, coliere. Sintetizatoare. O atmosferă destul de psihedelică dar în acord cu tensiunea interioară acumulată, care parcă nu are încotro să se reverse. Oglinda (of, iar, simbolistica asta a oglinzii!) e singura care aruncă un feed back demn de a fi receptat: aproape îți cântă în față ”wrinkle wrinkle little star”. Ce poți face? Cut!

Începe alt film, dar tot de la oglindă. ”Păsări uscate”, ”urme de apă” care nu duc nicăieri. Se pare că reflecția oglinzii încă funcționează. Oglinda ca terapie. Dar este și momentul în care nu mai știi precis dacă te vezi pe tine însuți, sau nu vezi decât tot acel lung șir de ”enduri”, ”pământuri disperate”, ”jumătăți de gesturi” etc. Salvarea? Ei bine: rânjetul. În toată strofa a doua alarma psihedelică a primei strofe se interiorizează și se revarsă cu generozitate, rânjindă înspre propriul sine. Iar dacă nu se revarsă, îți amintește ca nu cumva să uiți.

”Tâmtâtâmtâtâm”! Exact la timp. Secvența a treia este cea cu ”el”. Deja eliberată de încorsetări, reflecția se transformă în retorică. E o parte mult mai dinamică și mai colorată și chiar cu un ”iute parfum”. Se pare că evadarea poetei, hai să spunem din oglindă, se realizează prin ”el”. El e foarte apropiat, parcă te-ar putea auzi, îl poți lua de revere și îi poți spune ”mă”.

Tăietura a patra, chiar dacă e ultima, pare a ocoli de departe happy end-ingul hollywoodian. Care există, totuși, îndrăznesc să spun, dar e mult mai subtil. În partea a patra suntem martorii unui transfer afectiv de senzații, fără a ști însă cine are prioritate asupra cui. Amestecarea osmotică a acestor senzații ultime, chiar haotice, chiar ”psihedelice”, ne arată cum cele două personaje-tipar comunică. În fața oglinzii, chiar dacă unul vrea ca celălalt să simtă la fel, sentimentul comun trebuie să fie chiar și cel al lipsei. Senzația că ”îți scapă ceva” depășește tiparele oglinzii de la început(ul filmului), sparge oglinda, întinzând mâini dincolo de ea. Explicabilitatea nu trebuie să treacă dincolo de necesitate. E o lamă subțire care taie realitatea în două. O lamă despicând oglinda. Nu de-a latul ori de-a lungul, așa cum ar fi normal, ci pe grosimea ei. O singură lama poate face așa ceva: lama lui occam.

Textul nu prea stă pe picioarele proprii. Are nevoie de proptele. Problema e că dacă îl citești de 20 de ori, începi să-ți dai seama că parcă-parcă ar aduce a un fel de poezie. Dar cred că mai mult deoarece e scris pe verticală.

În primul rând, nu mi se pare că reușește să clădească imagini, cu atât mai puțin poetice. Copiii nu se joacă cu mingi de piele, o dată că-s prea grele, nu se apucă ei să le ”sucească”. Poți să ”sucești” o minge?

Copilul ”se face c-o scapă”? Această prefăcătorie a copilului risipește toată candoarea și inocența copilăriei. Nu cred că se susține la nivel perceptiv.

”îi calcă Copilului fără tată/ casa-n picioare”. Aici se poate construi ceva. Dar imediat urmează o confuzie bâlbâită de gesturi care distrage atenția.

”Miroase a pernă rece,/ a vis nevisat,/ a pâine”. Aici avem în sfârșit ceva mai solid. Cred că acest filon ar trebui urmărit pentru a se obține efectele scontate. Dar reușitele sunt mult prea izolate pentru a alcătui un întreg.

Cred iarăși că avem prea multe personaje pentru o poezie: copilul cu obrajii roșii, copilul fără mamă, copilul fără tată, doamna care-i desparte, copilul ”pe care l-a adus o bătrână” (nici măcar bunică, ar mai fi accentuat contrastul) și bătrâna. Mi se pare o prea mare aglomerație.

N-am zărit niciun artificiu poetic. Nu prea ai ce să analizezi din punct de vedere literar. Dar este un text ce poate fi comentat, dacă vrei să faci diferența între ”text scris” și ”text literar”. Totuși, eu personal rămân la ideea că un text literar presupune măcar câteva artificii stilistice. Lipsa oricărui stil, poate fi un stil? Text la limita îndepărtată a prozaicului de liric, dar această graniță a fost și ea spulberată de ”poezia modernă”. Un criticastru modern (fără nicio referire personală) ar putea spune simplu ”îmi place” și n-ai ce face decât să-l crezi.

Finalul transmite și el o fină empatie pentru... ei bine, nici nu știu precis pentru cine. N-am înțeles deloc din text, ceea ce spune autoarea: că cel din urmă ar fi orfan.

Eu unul, dacă n-ar fi fost recomandat, nu i-aș fi acordat nicio atenție. Poate asta a fost intenția. Dar eu greșesc.

Mulțumesc Virginia, văd că nu a rămas fără ecou dialogul cu Mihai. Știi ce mi-a ghicit? \"Panglici de vânt\"!

Vaaai! Scuze! M-am luat cu meciurile mele și mi-am neglijat cititorii. Tocmai îmi făceam o budincă și mi-am amintit.

Liviu-Ioan, anotimpurile astea interioare sunt o obsesie de-a mea. Da, stăm de vorbă cu ea, poezia, și vine de fiecare dată, exact. Însă nu întotdeauna se scrie, dar se trăiește.

George, ultimele trei versuri formează atmosfera, așa cred și eu. Despre chichița de la început pot spune că e încurcată, dar atât de mult țin la ea! La senzația de tălpi pe asfaltul plouat. Nu știu de ce am zis \"desculțe\", așa-mi vine și nu mai pot să scap. Mijloacele sunt modeste, de acord. Îmi place în cuvinte simple. Uneori.

Ioana! Da, la marginea lumii.

Iolanda, nu te-am mai văzut scriind de mult până la \"Ahaia\". Am să trec. Poate că e așa \"idee\" cum zici, și eu zic că și pe senzație am mers aici. Ce fain ai zis \"acasa poeziei moderne\"! Știu că nu e modernă, dar mie așa-mi place să scriu.

Vă mulțumesc foarte pentru trecere, mi-ați îmblânzit o zi grea de tot. Aveam nevoie de gândurile voastre și le-am primit senine. ...Sebástian. Mă duc la budincă acum.

Domnule Moga, cu tot respectul, nu ați înțeles. Nu poezia e speriată de oameni. Încadrarea rămâne cea pe care am dat-o. Chiar dacă nu văd rostul prezenței băiatului dumneavoastră aici, îi urez multă sănătate și să vă bucurați împreună de frumusețile vieții, deoarece, vă spun, merită.

Bineînțeles că mă așteptam să veniți cu atitudini mult prea umorale, din cauza domniei voastre am închis comentariile, ceea ce mi-a fost mie defavorabil în primul rând, dar speram că vă ceți mai calma. Sper în continuare că nu veți transforma site-ul într-un circ. Îmi dau seama că sunteți mânat de o anume frustrare pe care chiar nu v-o înțeleg pe deplin, și care se observă lesne în ceea ce spuneți, de aceea îngăduiți-mi, vă rog, ca până ce nu veți adopta un ton potrivit și o ținută decentă în comentarii, să acord o minimă importanță celor spuse de dumneavoastră.

Teodor, mulțumesc pentru eleganta atenție. Îmi place cum ai văzut-o pe ea, cea cu umbrela. Ideea frizează într-adevăr sensurile de acolo. Pleacă de la o proiecție concretă, personală, și se generalizează. Liniștea lucrurilor e ordinea finală, da. Nu ultimă, ci finală. Cea care contează.

Strofa a doua o continuă pe plan interior pe prima. Adresarea se face, într-adevăr, către toți. Către oamenii speriați de alți oameni, al căror refugiu rămâne poezia ca ”margine a lumii”. Dacă a reușit să transmită lucrurile acestea, îmi este suficient. Sunt conștient că poezia mea nu e pe placul receptivității contemporane, dar nici nu-și propune asta, și nici nu și-o va propune vreodată. Nu țin deloc la mode.

Acaparatoare stare poetică de reflecție, bogat imaginativă. M-a cucerit modalitatea în care autorul își contemplă \"sufletul teluric\", încartiruirea sa în rândul bărbaților rămași pe pământ, ce-și proiectează gândurile înspre lună, luna - martor, care nu rămâne un simplu loc de fugă al genului complementar, ci devine și o stare proprie de blândă reflecție, lesne împrumutată cititorului. E un soi de detașare înțeleaptă pentru a surprinde și a savura mai bine acele \"fapte canibalice\" atât de atent urmărite.

Tot spre lună se aruncă vina, ea este cea care le îndeamnă pe cele refugiate acolo, la răutăți pline de candoare: \"să ne muște din inimă cu atâtea buze mânjite cu clipe/ să ne roadă mințile rozătoare cantabile în zori/ să ne deschidă atât de crud vintrele cu lovituri de moarte repetată/ să ne înghită gândurile noastre de staniol cu tot cu ambalajul de dragoste\", de parcă îți vine să-ți dorești să fii \"mâncat\" de astfel de \"canibale\".

Pluralul \"lune\" este de mare efect, parcă e cântat și proiectează însăși luna din simplul plan celest, trecând prin acea \"lună din suflet\", înspre un plan complet dematerializat, inefabil, parcă mitizat. Întreaga poezie devine în final un mit, o poveste de neatins despre un \"straniu refugiu\" al \"femeilor canibal\". Poetul denunță starea \"pământie\", \"greoaie\" a bărbaților, stare pe care și-o asumă și pe care o dezvăluie ca una melancolică, plină de mirabile întrebări.

(cred că lipsește un spațiu în a patra strofă, ar fi: \"o dată\"?)

Îmi cer scuze, e vorba de \"Poezia, încotro?\" (http://www.poezie.ro/index.php/personals/1834920/_poezia,_%C3%AEncotro?) a domnului George Pașa, ar trebui să fiu mai atent când fac referințe. Tot e bine dacă începem să ne cităm între noi. Am în cap numai \"Starea poeziei\" a d-lui Cristea, că-s cu ochii-n patru după partea a IV-a.