Călin Sămărghițan

Viziunea poeziei cred că trebuie privită dinspre final. Astfel, proiecția urbanului pe un cosmic rotocol de fum, unde Soarele \"se dilată pufăind\", primește sens. Iar ochii aceia de la început, \"ochii ei\" atașați lumii, se încețoșează tot mai mult, parcă tot mai departe. Și eu fac ochii mici-mici la fum. Bănuiam eu că e ceva cu fumatul.

Florile de cicoare sunt cu siguranță albastre. Îndepărtarea cere o foaie de hârtie care să suporte \"totul\". Tot cuvântul nespus. Florin Caragiu scrie despre lucrurile care nu se pot spune. Căci ce folos este să scrii despre cele care se pot? Din prima strofă poezia se încarcă, blând, cu semnificații. Iar atât de greu devine corpul căzut în mijlocul străzii, de parcă este crescut acolo, încât accidentele ființei par a fi însăși ființa. Dar nu e așa.

A două strofă este empatică. Umărul acela, venit ca din senin, \"nu mai simte căldura\", dar parcă este umărul tău propriu, opintit acolo. Cititorul se vede astfel prins în meandrele poeziei. Nu mai are scăpare. Aruncarea unui suvenir este întotdeauna dureroasă. Este o rupere a propriei inimi. O ne-voință. Aici e poarta mistică (misterică, dacă doriți) a poeziei. Mie personal, pubelele îmi aduc a scăldătoare. Apoi, e \"omul în minus\". Este acel neaoș românesc: \"am de lipsă\". Poate fi lipsa unui om, a unei viziuni, a unei înțelegeri anume a lucrurilor.

Inerția acelei movile de neclintit (care aici poate primi orice semnificație), e proiectată în final pe un sugestiv cer, care \"se dă pe role\". Spre deosebire de asfaltul străzii și acea \"movilă\" de neclintit (a se citi imposibilitatea de a face ceva), cerul devine subțire, alunecos, dinamic, înalt. Muzica, plimbată/înălțată și ea din \"cărucioare pentru copii\", nu face altceva decât să sporească inefabila proiectare înspre un final deschis. E ca un abur ce se poartă deasupra.

\"Plimbarea\" lui Florin Caragiu pe străzilee orașului devine, astfel, o explorare a ființei. Imobilitatea ei, ai zice funciară, nu este decât o aparență și un pretext de a întinde \"marginile parcului\" înspre un cer zglobiu și copilăresc. Senin, de culoarea florilor de cicoare care, să ne amintim, \"nu mai știau despre tine nimic\".

N-am prea citit până acum la Ștefan Ciobanu poezie de atmosferă. Aici avem așa ceva. Probabil totul începe cu imaginea nopții suptă în stilou, odată cu pătrunderea în universul cotidian al scărilor, mersului, respiratului etc. până la expandarea pielii spre marginile lumii.

El, ea... și o stare de necesitate pentru care trebuie să-ți muști buzele. Ideea cu mâinile care tot cresc, parcă tot la Ștefan Ciobanu am întâlnit-o mai de mult, deci se prea poate să-i fie acestuia un fel de motiv. Imaginea finală cu ușa scârțâind de două vieți sună a pustiu.

Bine ai venit pe site. Cred că o mai mare atenție la versificație poate duce la lucruri frumoase. Mai aștept și alte texte.

Cred că în loc de ”creație” ar merge mai bine altceva. Ar înlătura rima falsă, cât și un cuvânt cam scorțos în context.

Pentru că vine uneori un timp în care poeziei i se face dor de acasă. Pentru că uneori ar trebui să ne amintim și de așa ceva. Ca să aflăm că poezia mai și cântă. Să o asculți susurând ca pe o apă.

Se mai scrie așa astăzi? Iată că se mai scrie. Și se scrie chiar bine. O glosă perfectă în care fiecare vers e-o armonie. Iubirea ca un evantai parcă în sepia; ”un melc timid ce nu mai înflorește” e-un vers mărturisind despre gingășia de neuitat a poeziei. Ochiul de pește, cel fără inflexiuni, sugerează tăcerea; ”gropița dragă arsă-n pernă” sfidează uitarea.

Pentru această poezie mărturisește armonia ei interioară, perfecțiunea ritmului, balansul măsurii și al accentelor, armonia rimelor. Mărturisește însăși seninătatea ei, eliberată de încrâncenarea textelor absconse ori subtilitățile poeziei de idei.

Am așezat-o aici ca să ne amintim.

E o poezie minunată ce-mi adoarme seara în palme, sfârșindu-mi ziua. Frumoasă întrebare finală, pregătită de chemări de munți în cer și izvoare adăpate cu stele: Poemul celor o mie de cuvinte despre tine, unde începe?

Ok, am revenit. Ai eterizat-o de tot.

Iliieaș, nu știu, m-am simțit bine cu tine și cu cele două texte în ping-pong, dar iau acum o pauză. Baftă la tapat. Tu ești autorul, aștept varianta finală.

Bon, văd că merge acum cu diacriticele.
Aici e neclar:
\"Dar de ce se uită că oameni ai nimicit...
Cît păr e în cat
Și tot mai departe tragi...\"

\"arvonă\" e \"arvună\"?

Acum, dac-am trecut de corectură, trecem la faza atelier. Succes.

Bine ai venit. Titlul se scrie la locul lui. Restul...pfff. E de lucru.

Iliieaș, te rog nu mai reposta fără să faci corecturile necesare din plin acestui text.

Ideea ar merge, dar, aș spune, puțin mai șlefuită. Începutul e promițător, apoi scade impresia până spre finalul care, păstrat, ar trebui, după mine, altfel pus în valoare. Îi dau drumul să mai vedem păreri.

Te org, dacă tot repostezi la nesfârșit, fă măcar corecturile semnalate de mine. Iar cu diacriticele nu e greu deloc. Doar puțină bunăvoință.

Georgiana, bun venit pe site. Te rog scrie cu diacritice. Altfel, poezia e tare \"subțirică\", deși pe ici pe colo poate să răsară câte ceva drăguțel.

Dănuț, cu toată simpatia pentru eforturile tale, dar schimbă subiectul, schimbă poezia, căci nu merge, oricum ai lua-o și-ai face-o. \"Se urcă într-un copac\", \"poezie dulce\", finalul, nu merg nicicum.

Cuvintele trebuie scrise corect (nevoe, dee, ne construit...) Diacriticele lipsesc.

Dane, te cam întreci cu poezia! Se vede că ți-a priit purgatoriul clujenilor. Finalul poartă marca ta inconfundabilă. Să mă ții la curent cu ce zic gazetele.
Aici Romi devine de-a dreptul simpatic, iar tricoul merită licitat.

Anghel, oricum cele două tipuri de trăire, contemplativă și militantă, nu se exclud neapărat unul pe celălalt, iar dl. Puric o face pe cea de-a două cu artă și priză la public. Iar atitudinea lui, aș spune, nu ți-e chiar indiferentă, de vreme ce te-ai oprit aici. Probabil îți spui, la fel cu Cirano, ”e mai frumos când totul e zadarnic”, și-mi place atitudinea asta.

Dacă lui Puric îi dai o mătură în mână, să știi că se apucă să măture calea aceea. Iar că este un puric, chiar el o spune. Chiar sunt curios dacă l-ai ascultat sau văzut vreodată vorbind, nu se poate să nu-ți placă omul ăsta.

Subtitlul, ”din seria celui fraged”, m-a dus cu gândul la un tânăr căprior.

Metafora din debut e reușită și nu e altceva decât expresia sensibilității mamei de a citi tristețea fiului în buzele tremurânde ale acestuia, de care lacrimile ”trag cu îndârjire”. Dar excelența poetei vine ceva mai târziu și rezidă în deschiderea unor aripi ale înțelegerii izvorâte din experiență, pentru un ”căprior” la început de drum: ”îmi venea să te strîng în brațe/ și să-ți spun că/ uneori fericirea este altceva”. E un gând pe care-l vezi urcând dintr-o inimă caldă, pulsând, poate sub cicatrici.

Mai există două versuri, ”strigai la păsări și la nori să se dea la o parte/ să te audă mai bine Dumnezeu”, care descriu mai mult decât o imagine, descriu o trăire a candorii ochiului și înțelegerii de copil. Așteptarea la masă se desfășoară în blând decor casnic, pentru ca privirea care ”pedepsește prin mine tunele” să sfredelească sensuri de nepătruns simțului comun și inteligibile doar în planul unui suflet senin.

Ultima strofă are în vedere repetabilitatea unei zile obișnuite, dar care ascunde ”lumini”. Există și ”apocalipse de buzunar”, pare a ne spune autoarea, dar de aceasta nimeni nu te poate convinge.

Totuși, în această poezie nu văd doar inima și gândul poetei către fiu, ci văd și cuviința iubirii tainice pentru propria ta mamă, prin înțelegerea lucrurilor celor mai-târziu-de-înțeles. Este o poezie blândă care plutește lin la suprafața unei ape adânci, e un cântec de leagăn, e o poveste șoptită. E o mângâiere a unui suspin.

Chiar și acolo unde nu înțelegi, cred că atitudinea onestă este să te oprești, și înainte să lovești, să te întrebi. Asta dovedește în primul rând respect pentru ceea ce reprezinți. Bineînțeles, dacă reprezinți ceva. Pe cine nu are organ de receptare a sensibilității îl rugăm să circule.

Pentru unii ”fericirea este pur și simplu altceva”. Iar asta, Corina Gina Papouis o știe foarte bine.