Călin Sămărghițan

Interesant. Voi urmări cu interes. Felicitări pentru idee, subscriu actualității ei și spor în acțiunea întreprinsă.

Frumos așezat Cezar Ivănescu. Încercați și cu Crainic, eu zic că se pliază potrivit.

Ioana, uf, cum ai văzut-o și pe cea de-a șaptea! Da, se poate spune că e acolo. Sunt impresionat de percepția ta extrasenzo. Îmi place să cred că există o legătură între cele trei personaje de acolo.

Emilia, într-adevăr aparatul era mai departe, iar sunetul nu este destul de clar. Mea culpa. Nu voi putea corecta sau relua, momentul a trecut, iar crezul meu poetic stă doar în secunda care se petrece.

Am adăugat sub fereastră timpul și titlurile poeziilor. \"Unde nu-s\" și \"Praga\" nu se regăsesc în volum, sunt mai noi. Iar \"Îmblânzire\" (prezentă în volum) cuprinde câteva fragmente scrise prin 2001-2002.

Mulțumesc, fetele, pentru semn.

Da, Dana înțeleg ce spui și ai perfectă dreptate. Știam că va distrage. Ca un estet prin excelență al imaginii, așa cum te percep eu, mi-e clar că trebuie să te ascult. Clipul nu e unitar în perspectiva a ceea ce spui, dar nici nu a intenționat a fi. Nici măcar locul din cameră nu e unul potrivit. Păstrez sugestiile pentru filmulețe ulterioare în care să aplic rigorile amintite. Nici nu mă gândisem chiar la toate aspectele pe care le-ai menționat, dar le voi avea în vedere, iar ideile îmi sunt mai mult decât folositoare. Mulțumesc.

Mulțumesc Gena, mi-am dat seama că unele cuvinte nu sunt bine articulate și nu se înțeleg pe deplin, dar sunt poezii postate aici și mi-am spus că nu mai are rost să le aștern în subtitrare, mai ales ca să nu distrag atenția de la... da, de la actrița principală a acestui filmuleț.

Mă bucură trecerea și mai ales semnul dumneavoastră. \"Evadarea din ortocubul propriu\" e o foarte interesantă apreciere pe care o primesc. Pot spune că ați remarcat motivul pentru care nu am eliminat ultimul vers, prea explicativ după unii: deoarece modestul meu excurs \"nu presupune posibilitatea materializării ci doar o alternativă\". Și iarăși remarc aserțiunea despre lărgirea capacităților opționale odată cu pătrunderea în micro(cosm). Sunt mulțumit că poezia vi s-a înfățișat în acest fel. Comentariul amănunțit, atent și precis din fiecare apreciere îmi confirmă pe mai departe conturul intuit al profilului poetic al domniei voastre. Am să-i transmis \"albinuței\". Cu același respect.

E o carte importantă și de căpătâi de acum, în abordarea lui Mircea Nedelciu, o carte despre care s-a mai vorbit aici. După cum s-a mai văzut, scriitura lui Mircea Nedelciu este mai mult decât o simplă atitudine estetică în fața vieții, și de astfel de scriitori are nevoie cultura românească, dar și de punerea lor în valoare. O lansare frumoasă va fi, având în vedere prezențele selecte care se anunță.

Interesantă privire aruncată spre clovn. Răzbește din plin aerul apocaliptic. Am văzut lehuza târând chiar un cordon ombilical după ea.

Cred că cu \"Lipscaniul\" ai închis prea mult conjuctural mesajul. L-aș vedea mult mai deschis, mai ales că nu merită cine știe ce, având în vedere contextul scriiturii. Dar are forță imagistică, e unitar și rezistă chiar foarte bine.

Mie mi-a plăcut foarte mult prima strofă, realizează o \"elongație\" semantică interesantă. A doua și a treia le-aș vedea puțin scuturate de explicitările prea evidente.

Mesajul trenează tot mai mult până spre final și suferă de prozaism.

Le-am citit și pe primele două. \"Și până una alta...\" nu e rea deloc.

Zmeii spuneau în poveștile noastre că le miroase a carne de om. Poeții sunt tot un soi de zmei până la urmă, probail e \"rolul\" care îi prinde cel mai bine. \"Iluziile\" rămân ale Ilenei și ale Fătului. Iar zmeul se lasă întotdeauna înfrânt (să nu credeți că paloșul Fătului e chiar atât de grozav!) cu acea \"inconștiență sublimă\" de care spui. Ei se retrag să lumineze \"într-un colț\", pentru ca noi să putem \"să începem\". Nu?

Oau, ce ai aici: \"nu am fost tineri decât/ în puține toamne\"!!!

Plină de sensibilitate și totodată de profunzime, o trăire poetică ce nu-și găsește limite se pliază pe o aparent simplă fotografie de turist atent. Chiar și fără instantaneul vizual surprins, poezia își menține toată puterea de a transmite o reflecție poetică prin excelență, un ochi privind lucid și parcă detașat înapoi, o amintire infuzată de o viziune melancolică plină de lirism. Nu e resemnare, e supra-înțelegerea lucrurilor. Ai știut să conferi cuvântului sentiment, trăire și viață. Nu e puțin lucru; pentru mine e dovada că știi să scrii poezie.

După cum vezi, îmi permit să parafrazez. Dar am să țin minte formula pe care ai lansat-o aici și care e demnă de pana oricărui mare poet. Felicitări: acest modest comentariu laolaltă cu toată admirația!

Nu am fost tânăr decât o singură toamnă,
în rest am fost foarte copil
sau deja mult prea bătrân.

Hm, văd că până i-am dat de mâncare cățelușei și până am scris comentariul, mi-a luat-o dl Emilian înainte și doar la partea cu \"atârnatul\" am văzut altfel. Acolo mie îmi place tocami adresativul acela.

Toți am scris despre toamnă, dar toți am uitat de \"fulgarin\", o haină plină de poezie dealtfel, regăsind-o abia aici. Și de tufele de răsură, desigur.

E poezia despre poet și lecția despre lecție. Cum să te \"atârni\" poetic de lume, sau lumește de poezie. Înălțarea la cer cea plină de fier.

Acesta nu e un comentariu și nici motivare de stea, îmi permit doar să spun că trebuia să scrieți poezia aceasta doar spre sfârșitul toamnei, ca să mai avem și noi timp până atunci să mai scriem despre câte ceva. Acum...

Mie mi-a plăcut formidabil, parafrazând, \"femeie cu a de la arcă\". Asta numai tu puteai descoperi. Apoi lacrima ca un soi de fruct (cu pulpă).

Și mirosul ăsta de om de care nu putem scăpa nicicum.

Dăncușule cisnădiorule, te-au apucat întrebările cosmologice! Văd că ai postat-o de două ori, probabil ai vrut să-ntrebi în repetir ca să fii sigur de auzire. Cum probabil cea pe care îți voi lăsa eu comentariul o vor scoate, îți spun temporar că tragismul ăsta te-a prins bine întotdeauna. Cred că trebuie să mă uit la tine ca la un arbore, de vreme ce ai ramuri. Poate voi poeții veți afla răspunsul, dar să ni-l șoptiți și nouă.

Mi-a plăcut ideea cartierului de stele, iar punerea lui în balanță cu viața aceea de... așa cum îi zici tu, ridică problema unui echilibru foarte fragil. Pe cine legăm la ochi?

În afară de Leopardi n-am mai citit atâta poezie italiană cum am făcut-o în pagina ta. Eu zic că-i o treabă bună cu traducerile astea. Altfel se formează și percepția. Odată cu \"nisipul timpului\" un anume reflex, poate.

Frumos haiku, culegător de toamnă. Fotografia, extraordinar de inspirată, îmi dezvăluie și o lume liliputană ce ne trimite spre poveștile ei.

Am reluat poeziile lui Alexandru Mărchidan în sens invers și m-am oprit aici, o poezie pe care n-am văzut-o la vremea ei.

În poezia scurtă e foarte expresiv, reușește să îmbrace cuvintele în sensuri neașteptate. Deși ca formă are o comparație aici, este atât de neobișnuită dar construită atât de unitar semantic, încât primește valoare metaforică. Noapte - casa noastră - ochi de șarpe consonează toate trei la crearea unei imagini poetice de excepție. Transmite chiar o stare sufletească greu de prins în cuvinte. Cele două ultime versuri pot sta foarte bine ca poezie de sine stătătoare. Câmpul intuitiv deschis e mai înalt aici, iar orizontul semantic mult mai generos decât cel din ”Subcutanat”, care vine cu o comparație asemănătoare și care rămâne totuși o sensibilă expresie strecurată sub piele.

”Zbor în sens invers” are ceva asemănător, dar nu la fel de puternic. ”Zebra peste care nu voi trece” mi se pare că poposește prea mult în filtrul rațiunii, celelalte sunt mult mai clar adresate intuiției, simțirii interioare. Esența acelei poezii stă de fapt în ultimele patru versuri, iar tot ce e înainte devine prea explicativ.

”Ca un inorog” pleacă de la o idee foarte generoasă, ce cred că trebuie mai subtil speculată. Din nou prea explicită în partea de mijloc, în această formă nu mi se pare că reușește să-și atragă aerul mitic pe care probabil l-a vrut. Cred că acolo doar cu o treaptă mai sus în abstractizarea limbajului, se poate obține efectul deplin. Finalul însă o salvează, este acolo exact înălțarea necesară, care ar trebui infuzată întregului.

În sensul de mai sus, ”În pofida luminii” reușește mult mai bine să ”universalizeze” faptul concret de la care pleacă ideea de acolo. Din nou autorul speculează foarte bine motivul nopții, iar spulberarea păcurii de pe vise devine metafora unei adevărate transfigurări. Aici stilul e simplu, poate tocmai de aceea efectul e deplin.

Doar un cuvânt despre ”Arhaic”, dacă mai aveți răbdare, care e o adevărată bijuterie nedrept trecută cu vederea. E tot o poezie de stea. Avem același motiv al nopții, însă aici apare doar la final, speculat prin concizie și brusca trezire a simțirii poetice (anunțată în primul vers) prin chiar ultima aserțiune lansată aparent laconic și fără greutate, dar care conferă întreaga viziune poetică.

”Rugăciune”, de acolo am pornit înspre aici, e caldă, blândă și frumoasă. Am preferat însă să fac aici comentariul unde pot să dau stea cu inima largă.

Mă opresc aici pentru a nu prelungi prea mult comentariul, deși ar mai fi multe de observat. Nu intenționasem să scriu atât, dar discursul auctorial m-a tras de la o poezie la alta și nu m-am mai putut opri. Sunt cu ochii pe acest autor care, sunt convins, are încă foarte multe de spus.

Dana. Locuri privilegiate cu turnuri țâșnind. Locuri dizolvate în semne. N-am știut ce-i ”laviu”. N-am știut nici ce-s apele adânci până ce nu s-au inventat fântânile.

Corina. Un fel de ocnaș al zilelor de sare. Un fel de iarnă urcând. Un fel de poezie care nu se poate scrie niciodată.

Incredible melt of time.

Onorat. Cartea nu se găsește decât la autor. Cei care o doresc mă pot contacta la adresa din profil și le va fi transmisă prin poștă ori porumbei călători. Mulțumesc dl Paul, scuze pentru intervenție.