C.D.

Balada câinilor mușcați de niște oameni turbați, scrisă de un conferențiar universitar...
Am fost puțin indus în eroare de începutul în forță:\"hexamteric, iambii suitori...\". Un dicton pe latinește, iar apoi Ovidiu și Eminescu devin vajnicii apărători peste timp ai rasei canine, amenințate cu extincția de o satanică metamorfoză umană. Mai mult ca sigur un iubitor de câini, atât de vajnic, încât Eminescu bunăoară din avocat al românului mușcat de găgăuzi devine coleg de acțiune pro-canină cu o celebră franțuzoaică: care se îngrijește efectiv de hrana bietelor patrupede în timp ce copiii mor de foame în Africa! Nu insist asupra versificației ci asupra execrabilului mesaj prin dezumanizare: omul devine avocatul câinelui, oasele lui Ovidiu și Eminescu moaște ale caninelor, iar copiii muritori de foame nu au nevoie de avocat fiindcă nu sar prin cerc, nu urinează pe pereți și nu știu să aducă bățul.
Pledez nu pentru \"asasinarea\" caninelor mai \"umane\" decât însăși rasa umană, ci pentru ierarhia acordării primului ajutor.

Un poem de dragoste, un vis atât de bine exprimat în cuvinte. Iubirea pentru femeie transpare aici cu adevărata forță a definirii inițiale a poeziei. Dumnezeu și femeia au fost de la începuturile omenirii motivul vorbirii sufletului, în versuri. Thaiis, ne permite să-i citim o parte a sufletului.
Câtă frumusețe în aducerea ploii alăturea cu femeia având \"...buzele mereu rubinii/croite după forma făpturilor de apă\".
Cam care ar fi aici rolul acelei nimfe, stăpânitoare peste ape abisale, în care bărbații pierinzi vedeau paradisul? Sirena este trimisă în concediu, Thaiis reintroducând un cult uitat de mulți: femeia. Este și tact aici, neregăsind intruziuni doveditoare de a jongla cu păgânismul ca și idolatrie, dar numit pe nedrept eres sau mistic.
Îmi place grija cu care Thaiis așează lucrurile la locul lor, pentru ca mai apoi să deschidă larg ferestrele unei priviri spre \"...constelația liră/arcul acesta încordat între eu, tu și coloanele de sunet/pe care se sprijină inegal viața\".
Este prea frumos pentru mine obișnuit cu numirea de către alții a ordinarului ca fiind neordinar, a luminii ca fiind întuneric, a hidoșeniei ca fiind splendoare și a negândului ca fiind gând...
Frumos, frumos, frumos...
Felicitări!

Bine scris. Cam asta ar fi o poezie cântată: redarea prin balade, prin ziceri poporale sau aidoma cu cele poporale. În orice caz, simpatizarea față cu redarea arhaică a unor arhetipuri rămânând arhetipuri... chiar dacă deranjante pentru țigani, aici însă tratate atât de ghiduș că fără să vrei nu poți să nu închizi ochii la spurcăciunea firii infractorilor, oricare ar fi obrazul lor.
Un mesaj curat și trădarea unui interes real al autoarei, pentru problemele acestei etnii minoritare.
In nici un caz xenofobă, ba dimpotrivă un soi de ambasador al iertării, prin invocarea umorului.
Bravo.

Ce avem aici? o poezie \"scrisă în glumă\", zice domnul Nanu. Eu aș spune ca aici e gluma, adică să spui că ar fi scrisă în glumă. Are dreptate doamna Silvia Caloianu, când apreciază că este o reușită a dumneavoastră... eu aș adăuga că e o reușită ca poezie, deși chestia cu \"al dracului\" e un import cam prost plasat, în prima strofă. De regulă invocarea aproape de mitocănesc a \"dracului\" este mai degrabă o condamnare a unui mesaj, spre comicul de mahala, spre poantele cu Bulă și Ștrulă... salvează însă enorm, ce-a de-a doua strofă și mai cu seamă a treia, cea cu apele din oglinzi...
Pe ansamblu frumos.

Voi fi numai ochi și urechi Domnule Munteanu! Este bine să știm cine a suferit cu adevărat, căci de multe ori se erijează în ostracizați niște \"aceia\" care ar fi fost prea, inegal, \"mușcați de țânțari\".

Cu deosebit respect!

Superbe poezii, cel puțin la prima vedere: foarte miezoase. Am citit și un comentariu de-al lui Mae Stănescu, și am realizat că pe aici se poartă clonele. Pe mine nu mă interesează ceva mai mult decât anonimatul. Dar nu asta vreau să vă spun, ci mai degrabă aș avea o îndrăzneală: la poezia \"Descântec de drag!\" m-a zgâriat ceva la auz, nedreptățind ritmul:
\"în fântâni
cu coapsele goale
să se legene apa,
vântul să muște, vampir,
din urechea luminii
demoni să pândească, ascunși,
cu ochi pofticioși
și limbi veninoase,\"
și mai exact este vorba despre versificația:\"din urechea luminii/demoni să pândească, ascunși\" căreia eu îi propun o formă mai firească:\"din urechea luminii/pândească demoni(și sau demonii, demonii bine), ascunși\".
Cred că se cam duce de râpă părerea mea că femeile sunt superficiale atunci când fac poezie. Ca să fiu sincer această prejudecată s-a datorat și promovării grotești a unor neveste, de bine așezați prin partide, pe acest tărâm al poeziei.
Fărâmițarea acestei impresii a început totuși nu aici, pe acest site, ci mai cu seamă după ce am lecturat poeziile unei femei, Ioana Trifan, decedată de mult timp. Și acum sora sa, în vârstă, îi păstrează poeziile cu sfințenie... deși Ioana, aceea, a beneficiat de amiciția unui Radu Tudoran, Geo Bogza, Parintelui Galeriu...
Scria foarte frumos, acea Ioana care avea un \"job\" disprețuit de multă lume: copiii orfani și handicapați. Îi plăcea să scrie... și scria bine, ea care nu avea copii se imagina uneori în postura de mamă ducând odrasla în cârcă...
Se pare că nume consacrate, azi, au furat-o, publicând în nume propriu poezii de ale Ioanei Trifan.
Dar să mă opresc aici, deocamdată.

Ei, bună să vă fie inima domnule Erbiceanu! Am hotărât să vă fac o vizită, la prima citire sunt încântat: metrica și limpezimea mesajului.
Prima strofă. Retrăire specifică puberului, adolescentului, simțirea copleșitoare posibil mai intensă decât la prima dragoste, prin tocmai conștientizarea specifică insului matur. Doamna cu cățelul, mirtul și beteala... un abis al fericirii mute. Și totuși o mică dezamăgire, \"valsând în ape de inel\". Este prea forțat, deși dă bine la metrică. Adică metrica nu e totul.
A doua strofă. Cam alambicată. Dacă aș vrea să fiu răutăcios, aș înțelege că oceanul își este sieși pește. Dar nu am fost niciodată răutăcios, în sensul etimologic, decât dacă nu aș considera \"încifrarea spre albastru\" o sforțare puchinoasă, cercând a-l ajunge din urmă pe observatorul nefreudian al gâzelor de la Uvedenrode, Dan Barbilian.
Este aici, în a doua strofă o manifestare a unei naivități demult pierdute, care nu face cinste perilor albi.
A treia strofă.
\"Renasc din gând așa cum mor
Frumos ca florile de nalbă
Și gând cu gând se face salbă...
Și-mi crapă palmele de dor.\"
Genial, în toate cele patru versuri. Față de prima căruță serafică care duce lipsă de o roată.
Da, dor tare palmele îndrăgostitului și deopotrivă al idolatrului femeii. Foarte frumoase simțiri domnule Erbiceanu! Și vă rog să nu vă supărați pe mine, pentru tupeu. Cred că sunteți un romantic incurabil și totuși supus unei greșeli, de care duc lipsă întotdeauna grobienii: gratuitul!

Cam trist. Oricum, izbitor de asemănător cu cilul televizat \"Beyond reality\".

O superbă zugrăvire a acelei frici și/sau neîmpliniri, marea iubire. Pânzei de păianjen cred că i-ar prinde mai bine, încremenirea. Un vis țesut frumos, la lumina lunii, de un suflet chinuit de iubire... Așa suntem unii dintre noi, obișnuiți să vedem doar noaptea și luna și visele care ne chinuie ca niște strigoi. Și totuși, află de la mine, e verificată: poezia ființează complet, atunci când urechile adoratului sau adoratei sunt înfundate!
Nu așa ar trebui să fie ea, poezia, ar trebui să fie magia care cuverește o inimă pentru totdeauna. Dar nu este așa, și totuși o mulțumire am putea avea: că suntem siguri măcar de tinerețea noastră, visul care există doar pentru poeți...
Nu vreau să fac aprecieri gratuite, dar cu adevărat straniu, versurile dumneavoastră îmi merg la inimă.
O zi bună!

Sper să nu înțelegeți altă variantă afară de aceea reală: o perceptibilă greșeală la dumneavoastră ar fi gratuitul, nu ca și manifestare lirică. pe când grobienii nu practică gratuitea, pentru a putea rămâne în top. În altă ordine de idei: am vrut să dau curs rugăminții dumneavoastră, să modific numele și biografia, pentru că așa e corect. Am muncit ca Bulă, aproape o oră la o biografie elaborată, și când am dat \"click\"-ul de trimitere: \"bau, bau!\". Acesta a fost mesajul. Ce a fost asta? Nici măcar acum nu sânt nervos, cum nici din cauză ca administratorii acestui site mă țin la limba maternă engleza! Oricum ar fi... nu e nimic a mă putea umili!

Da domnule Munteanu, așa se desființează un om... și prin dese strămutări. Vă rog însă să \"lungiți\" puțin episoadele... cam puțin pe zi, pentru curioși d\'alde mine!

Cu respect!

Genial. Alte cuvinte nu am.

Când am spus că mesajele sunt frumoase, m-am referit bineînțeles la exprimarea ideilor în poeziile dumneavoastră.

O zi prefectă!

Ba eu ar cam trebui să spun că sânt copleșit, cel puțin până acum. Mesaje frumoase scrise frumos. Și nu numai frumoase mesajele dar și reale... nu că frumosul nu ar fi și real, dar nu întotdeauna!
Bravo, țineți-o tot așa și am să fiu neinvitatul care vă va cumpăra primul o carte!

Îmi place fiindcă îmi și place ploaia. Descreșterea întunericului, apoi eliberarea nopților închise în noi să zboare: puțin cam alăturea cele două acțiuni... nehotărâre? Și totuși nu îmi place acel \"descreștem întunericul\"! Este un sofism nu neapărat fără substanță, ci mai degrabă o zugrăvire care fură din frumusețea ploii.

Frumoasă, salcia! Însă bag seama că nu mai frumoasă, decât rostirea de față....

Cine altcineva ar putea fi omul negru, decât \"teama de o dragoste mare\", în acest context.
Teama de o dragoste mare este ceva cu care, inexplicabil, se confruntă întotdeauna doar cei care pot oferi o dragoste mare... este aici o stranie și neînțeleasă vorbire a sacrificului, a altruismului. Un subiect filozofic în toată regula: coalizarea cu spaimele omului negru vânat spre a fi dezgolit sub aripile albe de înger... sacrificarea prin temere, a unei \"mari iubiri\", apropiere de o răzvrătire măcar prometeică dacă nu luciferică, și totuși nerăvrătire ci o frică de lumina îngerului a celui(sau celei) prea aspru cu sine. Uneori o exagerată autoevaluare ne poate face dulci vrăjmași Lui Dumnezeu.
Versificația, bună!

MORALA:
Uneori, trebuie să fim mai buni cu noi înșine primindu-l pe îngerul alb, necondiționat, omul negru fiind în această poezie prototipul autorăstignirii laicului din noi. E de bine , e de rău?

Frumos mesajul poeziei: o chemare la iubirea de femeie și la neiubirea de bani. Cred totuși că nu exprimați sincer ceea ce simțiți: nu sunteți genul care să dea spectacole \"pe bani puțini\", iar despre viziunea femeii... offf, ce să mai zic: parcă văd fetele din plaiul cu boi, umblând cu tirbușoane în fund, cu copane de pui în mână prin gunoaie. Nu cred că credeți ceea ce scrieți aici. Poezia înainte de toate este vorbirea sufletului.

Mi se pare că primele șase versuri manifestă o încercare reușită de a vorbi despre zugrăvirea statică a unei lumi: lumea romatică, reala lume a celor care iubesc luna și femeia deopotrivă, într-o manieră însă de aparentă sensibilitate. Și această aparență este tradată de tocmai lipsa de clar, de mesaj a versurilor următoare.
Liricul este ceva peste forțare, este ceva de înțeles lesne... la fel ca și culoarea ochiilor de femeie: verzi ca marea, albaștrii ca cerul și limpezi ca niște ape.
Unde este aici limpezimea de mesajului, poate că Florin s-a grăbit...