bucur alexandra-emilia

ninsoarea mereu mi-a dat sentimentul purității, ca o iertarea a păcatelor după o lungă spovedanie..
\"și a nins de sute de ori pe strada aceasta,
dar de fiecare dată altă zăpadă\"
a nins de fiecare dată peste piatra cubică, peste caldarâm, anins și peste suflete pentru că albul ca non-culoare are \"dreptul\" de a fi pretutindeni.
a nins de sute de ori și va ninge încă pe atât pentru că asemenea ninsorii care de fiecare dată e altfel, așa și cei care vor păși pe stradă vor fi alții, sau cel puțin vor păși cu o noua gamă de trăiri..
ninsoarea abundentă, repetată parcă cere o reînnoire, o reiertare..
mai aștept pe acest site să citesc poezii din \"Univers inclus\":)
cu sinceră prietenie, emi

nu puteam reciti textul fără a-mi lăsa și eu amprenta de cititor-trecător:)
te felicit pt decizia de a publica pe site această proză pentru că o recitesc cu plăcere si trăiesc același sentiment al emoției, o reîntoarcere suavă în trecut...are un gram de nostalgie, un gram de regret al ireversibilului. deși are elemete SF eu nu mă pot opri decât asupra trăirilor ce se ascund în spatele umbrelor unor locuri și înfățișări neobișnuite..
mai mult, aceste trăiri determinate de elementele SF din text, îmi inspiră diafan, așa ca o adiere de primăvară un gând spre miraculos, spre fantastic.. tocmai pentru că derivă, de la ideea de normal, de obișnuit, îmi permite să visez..
se simte că dincolo de cuvinte se naște un vis.

Ultima strofă mă conduce la ideea unei evoluții a eului, a urcării încă a unei treapte. si spiritul cât și conștientul preiau experințele , le filtrează într-o continuă desfășurare, selectează de pe pelicula vieții ceea ce e marcant...
acest eu e o încununare a unor procese, chiar dacă drumul până la un contur al deznodământului e un drum sinuos adesea precum destinul lui sisif... dar în bezna nopții \"semafoarele clipesc\" deci mugurii de speranță, intermintenți perturbă noaptea...

cred totuși că tehnologia nu poate înlocui oamenii cum și tu ai sesizat. a ușura viața nu înseamnă a înlocui, a substitui. oamenii simt și probabil că ăsta e cel mai important rol pe care-l joacă omul pentru cei din jur.tehnologia e un domeniu \"rece\"...
imaginea apelului în \"așteptare\" sau a \" nu poate fi momentan contactat\" îmi conturează sentimentul dezamăgirii... și ca o completare, apelul să fie efectuat și după un telefon de \"ultimă generație\"...
dar de fapt dezamăgirea nu înseamnă pierderea speranței ,nu?
probabil că e o promisiune făcută de către destin pentru un nou drum... întotdeauna rămâne loc interpretării...tuturor celor existente(inclusiv sub formă scrisă:) )
emi

că e decor citadin, rural sau dacă pur și simplu cosmosul devine decor, fiecare iși trăiește propria identitate așa cum simte el. constrângerile pier adesea în fața Eu-lui, a trăirilor.
fiecare are universul lui dar atunci când două universuri se contopesc si se armonizează până la ultima moleculă devine armonie universală. trebuie doar să ne dorim, să simțim și... să credem...

\"Iar dacă plec, nu voi mai reveni\" e un vers ce îmi inspiră putere. dacă am avea atunci când trebuie puterea de a spune Nu sau intuiția de a spune Gata înainte ca totul să se ruineze odată cu noi... sau... dacă pur și simplu cuvintele ar fi în plus și nu ar putea salva nimic, să plecăm fără a privi în urmă măcar.... cred că asta este puterea sufletească

adesea timpul ne curge altfel... am auzit prea puține persoane vorbind de \"azi\" , de \"sunt\"... în trecut e refugiul, în viitor e speranța. \"a fi\" e între \"va fi\" și \"a fost\" ca într-o menghină, constrâns, umbrit sau luminat. cred că uneori \"a fi\" este o anomalie... de prea puține ori putem înțelege valoarea acestui verb la prezent.
nu aș putea comenta o poezie... pot transmite doar ce gânduri îmi răscolește sau ce întrbări îmi trezește...

goliciunea cauzată de durere e compensată cu puterea și deschiderea spre vers. dacă nu exista artă în care să ne găsim împlinire, goliciunea ar fi fost insuportabilă....
dar pentru că există poezie, goliciunea, singurătatea sunt laitmotive. mișcătoare poezie. mă transpune pentru o clipă în universul poezie \"celei care minte\".... asta simt. poate pentru că a fi mințiți lasă în urmă senzația golicinii sufletești, te descompune mental....și atunci în consonanță cu mintea cade și trupul: \"Licoarea vinului/Dezbracă cuvintele, pe mine de viață\"

taci(1971)

\"cunosc tot ce-ai putea să-mi spui!
Știu pe dinafară toate adevărurile fundamentale
și explicația rațională a tuturor legilor,
(...)Toate lucrurile pierdute sau neavute niciodată,
(...)toate durerile fizice și psihice(...)\"
MIhail Grămescu

pentru cei care știu tot... și nu mai au timp să asculte... nici vise, nici dureri...
pentru cei care știu tot... și nu mai pot asculta din cauza Acelor dureri, din cauza Acelor vise...

să ne lăsăm să fim materia din care să-și facă iubirea coroana de sfântă, să ne considerăm măcar o zi \"cel mai iubit dintre pământeni\"!
\"Și de-aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de-aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.\"
Sfântul Apostol Pavel
iubirea...cuvânt folosit prea des de noi și simțit prea rar sau deloc... să încercăm măcar.

emi

Adesea ne întrebăm cum putem încă să credem în sentimente, în veșnicie când pentru unii ele nu mai există, nu mai au valoare... Când sperăm a înceta să le căutăm, să le simțim, devenim ca ceilalți, nu mai suntem noi...
Cine nu simte nu trăiește... Cred că tocmai simțirea ne dă iluzia vieții... Când sperăm să uităm ceea ce alții nu pot sau nu mai pot simți credem că ne dobândim liniștea... dar, de fapt ne dezumanizăm... Ce poate fi omul dacă nu mai simte? Iubirea, ca orice sentiment profund, trebuie să fie mută pentru că literele, cuvintele, nu pot cuprinde deplinul înțeles și puterea sentimentelui. El se naște nu pentru a fi rostit ci împărtășit prin gesturi și priviri. Dacă Doamna în roșu ar fi bătut la fereastră se împlinea trăirea. Ce rost mai au cuvintele? Ce valore? Ci fapta că și-a amintit să bată...
Sentimentul care îmi revine pregnant citind poezia e sentimentul apusului... că fără trăire, că fără cei pe care-i dorim să-și amintească de noi, odată uitați... apunem....

mă întrebam teo cât de simplă ar fi viața noastră dacă am izgoni ceea ce ne-a durut,ceea ce vrem să uităm cred că atunci viața ar fi... pașnică...Însă umbra te urmărește pretutindeni chiar dacă numai la nivel mental...
Durerea unei iubiri pierdute nu numai că ne conduce în întuneric dar ne determină să-i vedem și pe ceilalți opaci.
Salvarea din gol e uitarea, adică un sfârșit iar cum tu ai spus orice sfârșit e un nou încep, renșterea.
Poezia ta are aerul resemnării cu înțelepciunea analizei clipelor avute și totodată ridică un semn mare de întrebare: există un om care poate împăca viața cu moartea, care le poate înțelege în același timp?
Dacă se-ntoarce în lumea sa tristă întristarea nu o va lua cu el pentru că nu-i mai aparține lui... A dăruit-o celor aproape...
umbra adesea o asociem cu amintirea, formă imaterială...