Botu Cătălin

dacă n-ar fi intervenit ideea de creație aș fi fost tentat să cred că dacă ești acolo e pleonasmic să spui că nu ești aici. însă cătând mai calumea ideea mi-am dat seama că voi ați atins pragul acela de omniprezență în care voi sunteți lumea și sentimentul de dionis este cel mai minunat lucru din univers. mă bucur enorm că pământul supraviețuiește la gâtul ei ;) și că tu nu ești de fapt un sărman ci un fericit dionis.

îmi place și pe orizontală, și pe verticală și pe diagonală... cum vrei tu... este vorba despre poezie și asta nu poate nega nimeni... poezia e poezie în orice poziție...
la fel ca și la tine. sunt valabile chestiile cu pozițiile specificate mai sus și la tine :)

am înțles și eu până la urmă... să sperăm că am înțeles bine

kundalini nekundalini, punctuație nepunctuație, cred că ar trebui precizat înaintea textului: \"a nu se face greșeala de a fi citit cu voce tare!\" pentru că pe mine mă duse la reflecții foarte colorate (ce se întunecau rapid dacă nu mă opream din avântul lecturii)date de acuta lipsă de oxigen a creierului și mă luă cu amețeală. am greșit. este mult peste doamna sandra brown textul. domnia ei nu m-a pus să mor în hipoxie... :( aici pesemne că se urmărește depersonalizarea la propriu a cititorului și transpunerea lui în pântecul primordial. așa să se fi născut Dumnezeu? că nici în embriogeneza Sa nu a fost aer :)

recomand spre aprofundare cărțile doamnei sandra brown.

sunt unul dintre acei tâmpiți care s-a urcat cu fundul pe scaunele de la Masa Tăcerii, care a atins Poarta Sărutului și a sărutat-o, care a pus mâna pe Coloana Infinitului și a încercat să se cațere cu ochii și cu sufletul pe ea până unde se duce ea. continuitatea între strămoși și viitorime a ta și a celuialtău este bine exprimată și nu văd de ce acest text trebuie să stea în atelier.
cred că neamul nostru va trebui să nască alți brâncuși pentru ca și copiii mei să fie tâmpiți ca mine.

presupun că vrei tu neapărat să impui un stil nou ca doamnele de poartă pălării fistichii create după nici o modă șiculmea, deși inițial toți spun că sunt hazardate, pe urmă vezi din ce în ce mai multe dame cu ouă sau egrete sau avioane ozeneuri și alte câteva posibile forme pe cap. dumneata inventezi acum proza hiperextraultraextremde scurtă. chiar dacă nu de dragul de a se lua cineva după tiparnița ei, dar dintr-o poftă acută de originalitate, zic eu, de altoire cu drujba în conștiința \"agonicilor\" a acestui stil cu pretenții de originalitate, până acum, pentru mine.
mai poate fi o explicațiepentru atitudinea ta. se întâmplă cu travestiții, cu homosexualii, cu broasca de voia să se facă mare cât taurul și sirena de își voia picioarele. insistența asta a ta înspre ceva ce e altceva decât afirmi tu poate că spune despre tine că nu ești mulțumită în forma în care ești... îți doreai să fii fluture și ești om? îți doreai să fii piatră și ești carne? îți doreai să fii scriitoare... dar ești poetă? sensibilități de genul celor văzute la tine am găsit și la sandra brown. poți să te încerci în romane minunate așa ca ale ei. dacă tot vrei să scrii proză care să bucure oamenii și să îi facă mai buni.
da, mariana, LASÃ POEZIA POEZIE și gândurie gânduri. că nici lor nu le place să se numească proză. la asta te-ai gândit? că poate le faci rău și le doare?

Am intuit cum ești, nimic mai mult,
și m-am cuprins de-atunci de tine,
cum numai sufletul se poate cuprinde
ca lâna de scaieți.
Acum încerc să mă desprind, dar e-n zadar.
Mă ții prea strâns
și-am să mă sting de dorul tău
prinsă în chingi de-un trup de înger.
Slăbește-mă un pic, te rog,
și-apoi mă strânge iar de vrei;
mă dor rărunchii de când strig,
tăcut, și mut, și surd, și orb
- primește-mă la tine-n gând
și lasă-mă să
zbor.

citește textul ăsta.
ți se pare cumva proză? că proza este curgere lină, cuminte, este cu reliefuri calme, nu e cu everesturi și mariane ca poemul tău.
e poezie, mariana, are ritm, tresaltă, trăiește. e zburdalnică scrierea ta, e tânără... e poezie orice ai vrea tu să vrei să o faci, știu că e groaznic să vie altu să îți spună ceva despre tine și eu ultimul aș face asta, dar când de dragul a cine știe ce forțezi realitatea, nu pot.
cel muuult, pot lăsa de la mine să zic că e poem și nu poezie.
:))
aaa. și dacă citești printre rânduri are și niște rime foarte frumoase, exemplul cel mai clar fiind titlul-ultimul vers.

era \"la câini\", nu \"cu câini\", te rog, încearcă să citești ce am scris eu. ai să descoperi sensuri noi :(

pesemne că sunt sortit să îmi placă ce nu e de valoare, dacă și tu spui că nu e bun textul.
am aflat de la tine nou că noaptea se cunosc oamenii între ei, că în fiecare noapte îndrăgostiții în loc să se iubească se despart, că soldații au o viață frumoasă (ei ziua cântă și noaptea visează, (și copiii fac asta)), am mai aflat că prima experiență sexuală are loc noaptea...
pe lângă astea, mi-ai mai spus că toată viața mă iubesc pe mine și aicea îți spun că minți, că nu e viața mea doar iubire de mine, nu la asta mi se reduce totul, mi-ai mai spus că am să regret... de unde știi tu? poate că sunt și am să fiu împăcat cu mine și nu am să regret nimic la bătrânețe.
și foarte important... mi-ai spus că mă gândesc mereu la începuturi, ce a fost înainte de Dumnezeu?... recunosc, nu e obsesie, aicea nu m-ai prins foarte tare, dar chiar m-am gândit la asta cândva.
și zici tu că așa este? dacă mi-aș face întrebarea aia obsesie chiar aș avea nemurirea?
io zic că m-ar închide ăștia la casa de nebuni.
hahaha
mă înveți la prostii maestre!
de ce mă bag în seamă?
pentru că titlul îmi spune în engleza mea de baltă că e vba despre mine în poemul tău. :)

Îngerul plânge
Domnul nu dă cu mopul
Lanțuri rod aripi.

și ai dreptate. când suntem triști, chiar avem tendința de a ne erija în exponenții speciei.

ne uităm la o pictură. în noi se deșteaptă ceva ce avem acolo. cum vedem, cum percepem este doar legat de noi și de ce avem în noi, nu e decât desfăcut de ce vedem sau citim ca în acest caz.
textele minunate desfac din noi ce avem mai bun. dacă unora li se trezesc chestii gen melodii spuse suburban sau avânturi libidinoase spre neveste de oameni cinstiți, nu e vina autorului că asta au cititorii mai frumos și mai bun în ei. :))
o singură obiecție, mariana. când faci asta, adică spui ceva atât de minunat, nu e pericolul să peierzi acel ceva? pesemne că nu, pesemne că la tine minunea crește... te respect că ai curajul să arunci în arena cu câini și hălci roșii, unele putrezite, flori.

Și cei mai mari regi
Își respectă supușii.
Palma lor îi ține.

Te-arunci în râpă.
Capriciu de copil prost.
Noroc cu Phoenix.

Cerul plânge trist
L-a înșelat pământul
Cu noi, oamenii.

da alina... acum este vorba despre doamna Viață... ea îmi fură mereu crucile de mi le așez în urmă pe unde trec. îmi dăduși o idee bună. :) sau poate fi vorba nu neapărat despre ea, ci despre oricare hoață de cruci de pe pământ...

experiența mâinilor obișnuite cu sânii, experiența mironosițelnică a științei nebinelui de îl fac altele și fetei studioase îi este interzis, experiența primei țigări la capăt de coridor furat parcă din hotelul cișmigiu al lu vama veche, alături de atmosfera de facultate sordidă exprimă perfect trăirile pline de entuziasm ale unei tocilare saturate să fie fetiță cuminte dar sortită să moară fetiță cuminte cu carnetu plin de 10 și cu mintea în pioneze de poezie urlată în ritm de rock slinos.
așa se petrece cu tocilarele fete cuminți: mor singure, abordabile doar de marinarii tăcuți dar plini de viață de pe net.
sper numai că acel cartuș din care se scoate pachetul să nu fie Doamne ferește de beretta sau de kalashnicovul prieten nouă.

poezia nu este deloc dar deloc un omagiu. din realitate desprinzi învățăturile. pe care să le folosești tu și cu ai tăi. titlul spune firesc faptul că poezia nu e omagiu. a descrie ce trezește în tine ceva este menirea poetului... adrian nu scrie ode, adrian se analizează pe sine, așa cum face oricare dintre noi când pune mâna pe pix sau pe creion sau pe taste. adrian, îmi place omagiul pe care i-l faci georgianei.

la un moment dat, fiecare experiență negativă trăită se poate constitui într-o scindare a persoanei într-o latură care accpetă situația și merge mai departe și o altă latură ce rămâne cantonată înainte de punctul în care s-a produs rupura, ca un fel de restore pe care creierul nostru l-ar avea, un beacap la care încearcă mereu să revină.
cum de cele mai multe ori nu poate reveni în totalitate rămâne undeva reminiscența și de face mască...
și de fiecare dată tot așa mereu. întrebarea se poate reformula deci: câte drame poate suprota un om?
și răspunsul meu este: niciuna. după fiecare dramă mare, un om moare. și se reconstruiește altfel, cu drama altoită din tulpina cea nouă, cu învățăturile ei încolțite înlăuntru și dând roade. numai cine nu vrea să moară devine mască. și ajunge un cumul de măști și se pierde. că de orice ducem lipsă pe lumea noastră, dar nu de drame. așa că măști sunt destule. și nici măcar magazine nu deschidem cu ele. le purtăm înverșunați și ne credem ca tâmpiții într-un bal mascat. dar aici la noi nu se dansează... se trage. nu cântă orchestra, răpăie mitralierele. nu surâdem partenerului de vals, rânjim a moarte

În casa albă
Cu lacătul cât ceașca
Amanții perfecți.