Bogdan Nicolae Groza

umor, ironie, haz de necaz si o calatorie ”initiatica” spre tinuturile elene, intr-o epopee plina de savoare si peripetii. Fain tare, Dedalule!

intotdeauna cand vreau sa introduc literele Ãă Îî, Șș Țț și Ââ, pe text, de fiecare data, imaginea sare la inceputul paginii de sus,ceea ce îngreuneaza foarte mult introducerea unui text. Ar fi bine ca, in momentul când se scrie, să zicem \" albă\", când introduc ă ma duce la începutul textului și se pierde timp prețios până când vrei sâ scrii un text cuaractere românești. Cred că ar trebui s\' se facă ceva în acest sens.

frumoasa trecerea ta prin text, ca de obicei! Multumesc frumos de gandul tau lasat aici!

multumesc frumos, Razvane, de ”citirea” printre randuri a poemei mele.

foarte sugestiva si bine zisa. Poate un pic cam politizata, dar cu multe trimiteri si simboluri. E ca un fel de intrarea in infernul dantesc, in care pe poarta/usa de la intrare sta scris: ”voi care intrati, lasati orice speranta”. Odata intrata pe ceasta poarta a blestemelor, sigur nu mai ai cum iesi viu si nevatamat.

O poezie frumoasa, cu trimitere la pildele bibliei. Remarc strofa finala care face ca iubirea, care ”n-a mai răspuns la medicamente...” sa dea rod inmiit prin cuvantul ei si prin gestul ei de a sparge un pahar si a alunga astfel toate spiritele rele/ghinionul/ intunericul care te tinea captiv. In acest cuvant al ei se poate sesiza si mustrare si speranta si iubire, fapt pentru care fara sa vrei si fara sa-ti dai seama, a reusit sa-ti deschida launtrul inimii tale si astfel sa poata rodi vorbele ei.

Frumos interpretezi! Insa si dragostea divina nu are limite. ea expandeaza peste tot, in mii de forme. Ramane doar ca ”rationalul, logicul si realismul” sa vada dincolo de limitele lor pentru a vedea, simti si cunoaste aceasta dragoste.

aceasta ”ploaie inghetata” pare ca un scenariu suporarealist. Sunt foarte multe pasaje care-mi plac si care lasă o imagine puternica. Remarc doar doua: ”Vorbești în timp ce taci/ cu atata intensitate/cu atata încrâncenare...” Da, se poate vorbi si tăcând, mai ales prin ochi, prin gesturi, prin atitudine, fără a fi nevoit să scoți niciun cuvant; si "oamenii devin aure/ale unor lumânări/topindu-se din picioare" Frumoasa de tot aceasta imagine.
O poezie plina de trăiri înfrigurate, ce-ti dă senzatia unui refugiu in tine, pentru a găsi acolo căldura acelor aure devenite lumânări

poezie de o feminitate suava, cu un mod de constructie interesant, ca o colonada, care da impresia unei respiratii scurte, sacadate, cat sa mai iei o gura de aer si apoi sa continui a dansa alert, "prin odaie, covrig, cu genunchii la gură". Ce poate fi mai duios decat "un înger domestic frumos, care plânge de îi cad toate oasele"...?
remarc totodata regionalismul ”acușic” care dăo savoare aparte poemei.

Ai dreptate, Razvane! Unii au desert in suflet si in inima. Multumesc de trecere si semn!

fain deslusesti dincolo de cuvinte. Multumesc!

Multumesc frumos, George, pentru trecere, apreciere si semn. Da, uneori ne mai jucam cu cuvintele, si asa se pot naste diverse constructii poetice.

Multumesc, Cristina, de gandul tau lasat aici. Da, ai dreptate, o sa modific un pic, dar sa ma folosesc tot de comparatie, pentru a sugera acea stare de apatie.

Ai descifrat bine, Razvane, starile sufletului. Multumesc pentru trecerea si semnul tau!

Multumesc frumos, Razvane, de poezia comentariului tau! Ma onoreaza sa stiu ca-mi citesti modestele mele versuri.

o poezie plina de sensuri si de frumusete. doar atunci cand se pleaca undeva, cuvintele sunt rostite in graba, de parca ai fi vrut sa transmiti toate meajele lumii celuilalt. De aceea, poate, ”graba” rostirii cuvintelor par ”balbaite”. Plecarea celuilalt lasa urme, lacrimi, doruri. Nu degeaba ”partea rece din tine canta”. e un cantec de dor, iar dorul nu-l poti masura, il poti doar simti. Si atunci, in singuratatea ta, tu cu tine sau, daca vrei ,tu cu ”umbra ta, inveti sa canti”. E singurul refugiu pentru a-ti ostoi dorul de cel plecat. ”Omul sarac” pe care-l cauti, e cel in care te regasesti si simti fericirea, pentru ca rezonezi cu el.

Razvane, la intrebarea ta nu stiu raspunsul exact, si ce anume ai dorit sa spui aici. Dupa unele religii, in pecial cea budista, sufletul se poate reincarna. dupa doctrina crestina, sufletul se duce la creatorul lui, la moartea fizica a omului. Multumesc pentru trecerea si semnul tau.

frumoasa dedicatie si cu multe trimiteri ai creat aici pentru ”Lady Liberty” N-am avut inca ocazia sa vad pe viu Statuia Libertatii, dar timpul nu e pierdut.

Lucia, multumesc de gandul tau lasat. Da, uneori avem dorinta sa uitam de noi, sa ne abandonam trairilor sau dimpotriva amortirilor avute, si sa "lancezim" asa, intr-o dulce lene, departe de orice si de oricine. Noroc ca ne revenim apoi si dorim iar freamatul lumii.

incerc sa citesc si sa interpretez intr-o alta cheie poezia ta. Vad o simbolistica pregnanta a "visului tau" langa ape, in diversele ei forme: "rauri negre", "ploaie", "fantana" si "lacrimi". Incepi poezia si o sfarsesti/ comletezi cu " o lume despartita de ziduri" Doar ca la inceput zidurile sunt intre tine si lume, iar la final intre tine si un el. O trecere de la general la particular. Aceasta izolare, limitare a apropieri de ceilalti te face sa treci prin diferite stari si senzatii. Apa, precum stii, are o simbolistica foarte bogata si de aceea, cred, ai dorit sa pui in evidenta ca apa poate purifica dar si poate murdari si chiar nimici.
Ce poate fi mai greu decat sa se "invete despre greutatea cuvintelor printre carti si lacrimi? Pentru ca uneori cuvintele sunt atat de grele si atat de anevoie de spus/purtat, incat tacerile, nodurile in gat, reprosurile, lacrimile care inabusa, sunt infinit mai impovaratoare decat "pietrele din rucsac".
O poezie sensibila care te face sa vibrezi si totodata sa meditezi.