​despre cât e de inutil să vrei să fii un poet mare când țara asta mustește efectiv de talente

nu sunt un poet mare pentru că nu mi-am propus niciodată așa ceva,

de fapt am făcut odată, mai de mult, o încercare, pe 10 iulie ‘94, dar

se făcuse târziu și a trebuit să o las pe mai încolo, pentru că începuse

meciul cu suedia iar în minutul 115 , când mi-a fost clar că nu mai pup

eu răsăritul soarelui sub troița de la universitate am înțeles că pentru

a fi un poet mare ar trebui să îi fi parcurs deja pe toți, ca nu cumva

scăpându-ți unul dintre ei să nu fii ulterior obligat să repeți întregul

exercițiu, ceea ce te-ar fi dat peste cap și bine am făcut, pentru că

nu îl parcursesem integral nici pe brumaru, nici pe foarță, cât despre

leo ancuța, acum mi-e clar că rolul lui era de jolly jocker, pândea în

stand by și odată haț cu halba de bere în cap, na poetule

una amară de la cel mai mare poet

pentru că a scrie versuri e lucru mare, ca parisul, ca atunci când eram

trimis la umplut sifoane și la întoarcere palmele mele însângerate

erau prilej de glumițe a prins vulpea rană, până să te însori îți trece,

iar când i-am dedicat tatei primul poem mi-a răspuns că înțelege aluzia

cu capsulele și că îmi mulțumește pentru dar, dar că după câte a

tras el pentru mine cu meditații, cadouri la profesori și câte și mai câte

măcar un sifon ca lumea să îi umplu și eu sâmbăta pe la prânz, ceea ce

m-a făcut să văd poezia în cu totul altă lumină, ca ceva foarte

important, un soi de dioxid de carbon alternativ pe care, dacă nu

îl ai nu ai decât să bei sec și decât vin de ce nu un whisky cu tata

care nu băuse niciodată nimic mai mult decât pălincă?

în ultima vreme, nereușind să mă dezbar de spectrul de mare

poet, însă stăpân în sfârșit pe situație (leo ancuța e la degetul

meu mic, dacă nu vreau eu el nu publică și nu îl vede nimeni)

mă gândeam din ce în ce mai serios cum să fac să mă reapuc

de pescuit, să îmi iau cu mine un tranzistor, un sifon și un

pepene și să scriu poezie pe malul lacului, până când, din

stuf, a apărut dintr-o dată liviu nanu cu un cărăscior și cu un boț

de mămăligă învelit în poleială, ceea ce m-a adus în simțiri,

țara asta, poporul ăsta e plin de mari talente, iar întâlnirea cu

ele nu poate fi decât o chestiune de timp și de locuri de agrement