bogdan dragomir

multumesc pentru evidentiere. Ma surprinde trecerea dv. pe aceste meleaguri (poetic nefericite).
Apreciez!

Cat despre primul vers...este posibil sa aveti dreptate.
Ce e drept...intr-o alta maniera imi intruchipam acea comparatie. Ma gandeam la o pliere perfecta, fara spatii, la un soi de izomorfism intre ceva si altceva. Dar cum lectorul este adevaratul creator al textului, nu pot decat sa fiu de acord cu prafuirea.

vin si multumesc domnului Calin Samarghitan pentru generoasa invitatie.
Abia astept sa iau contact cu aceasta comunitate (daca bine zic) artgotica.

Mai e putin :)

Narcis,

multumesc pentru trecere si citire. Ai identificat foarte bine comparatia din ultimul vers. La Bruegel face referire.

CMC,

Multumesc pentru aprecieri si pentru semnalarea typo-ului. Caluclatorul meu face corecturi \"ilegale\".


Liviu Naum,

Se poate sa aveti dreptate. E de discutabila problema lui \"cum e cu putinta ceva nou\". Multumesc pentru trecere si semn. Am sters acel \"i\" in plus.
Multumesc

Ma bucura acest poem. Imi da impresia ca reia (intr-un fel), in prima parte, paradigma gnoseologiei augustinie: “ Da-mi, Doamne, putinta de a sti si de a intelege daca trebuie mai intai sa te invoc ori sa te laud, sa te cunosc, mai intai, ori sa te slavesc”(…) “Te voi cauta, Doamne, invocandu-te, si, crezand in tine, te voi invoca”.
Intr-un alt plan, textul se situeaza sub retorica aceluiasi impas (augustinian), adica: trebuie credinta sa preceada cunoasterea ?
Astfel, desi indoiala poate sa fie un instument de cunoastere, in partea de final a poemului, apare ceva care devanseaza posibilitatile enstatice, o certitudine a faptului ca in lipsa divinitatii \"printre lucruri/ nu se intampla nimic\". Convingerea ca mobilitatea lucrurilor, devenirea cu sens nu apartine omului, si mai ales unui om descentralizat, lipsit de reper transcendent.
Prin urmare, poemul e un demers aproape cartezian care reformuleaza principiul veracitatii divine si il pune pe un nou fundament- ordinea lucrurilor. O evidenta ce nu ne apartine.

Un text bogat in trimiteri si semnificatii.

Nu mi se pare potrivit versul 2: \"mă sorbea ca pe-o gură de lapte fierbinte
\"

In rest...mi-a placut.

acest poem imi place. Intradevar, e reductionist sa intelgi poemul prin ceea ce spune. Nu avem de a face cu un copil organic, ci cu ideea de regenerare voit ratata a unui copil generic.
Mai mult, se problematizeaza -aici- despre sensul fiintei in potenta a carei actualizare virtuala se finalizeaza intr-un (aparent) nonsens- moartea. Sub cupola intrebarii: \"la ce buna (re)actulizarea fiintei\", se decide o amanare a planul posibilitatilor devenirii, accidentul venirii in fiinta fiind exilat dincolo de posibilitatile de materializare.
E bine ales si procedeul de expunere- un dialog al fiintei cu sine. Fiinta intrebandu-se asupra sensului ei teleologic de a izbucni in multiplu.

Comprehensiunea se poate continua. Eu doar am vrut sa intaresc necesitatea trimiterile bibliografice.

eu va sfatuiesc sa lasati \"poematizarile\" nevrozelor si sa le puneti in act. Cu siguranta ca un astfel de gest vă va iesi mai bine decat in scris. Astefl veti depasi stadiul dramelor de carton, si veti evolua inspre dramatic.
In rest..versul-refren preluat (cu voi sau fara voie) de la Ada Milea imi place.

Arhetipul omului \"bun\" din acest poem se pliaza pe vertebralitatea lui homo religiosus. Acesta traieste extaza si isi asuma sacrul ca pe un misterium tenendum(cum ar zoce R. Otto), ca pe o colpesitoare/inspaimantatoare ratiune ultima ce conditioneaza fiinta. Relevant este: \"în fața ta/doamne/uit de mine\".
Nerelevante pentru poem (cred eu) sunt versurile: \"din cadru/mă pierd/dar nu-mi pasă\". As zice ca acest gen de atitudine nu e potrivita cu modul de a fi al omului \"bun\" cunstruit aici. Acest om vascularizat prin \"frig\", care ma duce cu gandul la spasmele extazei nu poate fi indiferent, nu astfel.
Deasemenea, \"gestul\" care ingaduie coagularea formei(in ultima strofa), ar putea fi privit si ca rit(ual) caci prin acesta lumea se constituie ca reificare, dar si ca o realitate separata. Ritualul lasa posibilitatea mutabilitatii ontologice.

Bun poem!
Bogdan Dragomir

da, am citit Omul care seamana cu Oreste, nu stiu daca se pune problema vreunui plagiat, eu stiu doar ca Oreste intarzie sa vina si sa puna capat groazei...o carte frumoasa. Subliniez: NU se aseamana in ceea ce priveste continutul...deloc. Intrebam numai din curiozitatea de a vedea daca este coincidenta de titlu sau nu.
Cat priveste numele eroului, stiu ca foloseste si scrierea cu theta...doar e una din literele alfabetului elin... dar numele se gaseste sub forma Μιλτιάδης cu litera tau- τ...din cate cunosc

Asa este. Despre intuitie se vorbeste intr-un alt context. Ai dreptate...cred ca este vorba chiar de lecturi.

intuiesti foarte bine ce se intampla prin Nod...

te mai astept...desi din Nod nu a mai ramas decat cimitirul...:))

va suna cunoscut tilul romanului \"omul care seamana cu Oreste\"?...doar intreb. Apoi eroul dv. se numeste Militiades si nu Milithiades. In greaca se scrie Μιλτιάδης si nu Μιλθιάδης...

Poemul \"Singurătatea ca formă a realității interioare\" gravează -într-un fel- mutația categoriilor psihice, tranzitul de la ego la sine. Altfel spus, ansamblul se rezumă la asertația: poemul gândește autorul (poemul ca reprezentant al sinelui, al interiorității și autorul ca exponat al eului, al exteriorității identității psihice). Răsturnarea icebergului se produce încă din prima strofă: \"teo nu-și găsește locul/ e mult mai bătrân decât/ arătătorul de la ceasul lipit/ pe tencuiala peretelui alb\". Așadar, suntem situați dintru început într-o stare de confuzie, de discomfort emoțional, exteriorul nu mai coincide cu exteriorul- teo nealiniat cu timpul său. Interesant este faptul că avem de a face cu o relatare, cu o conștiință de gradul trei care ne informează asupra acestui fapt. Pe axele timpului interior (spune aceasta conștiință) el (teo) este mult mai bătrân. Ce poate semnifica aceasta dacă nu un sine ieșit la lumină, un sine conștient, capabil să emită judecăți asupra apendicelui său- eul. O luciditate ce cuprinde \"marginea privirii\", adică posibilitățile empirice, condiționatul biologic.
\" Teo se pierde\". Odată cu el se pierde și memoria imediatului- numele tatălui, numele fiilor. Singurătatea ca o fizionomie a uitării; căci numai ea lasa posibilitatea expluatarii structurilor intime.

cred ca termenii metaforei lui Cain si Abel nu se discuta doar in perimetrul bunului si al raului. Metafora se extinde asupra a doua directii de a concepe viata. Una sedentara- reprezentata de Cain si alta pastorala reprezentata de Abel. Cea pastorala este tipica crestinismului. In alta ordine de idei, pozitia in spatiu si timp reasaza relatia cu divinitatea. Pedeapsa lui Cain este aceea de a-si parasi pamantul, adica sedentaritatea si de a merge in Nod.

Domnule Dorin Cozan,

Revin si conturez putin cele afirmate. Este necesara o filosofie nationala pentru ne fixa repere despre constiinta noastra. Este necesar sa stim \'ce\' si \'cum\'despre matricea noastra identitara, insa, asta nu face obiectul unei filosofii a lumii, nu are extensie in generalitate caci scopul ei este tocmai acela de a extrage din multiplu ceea ce e se prezinta ca fiind unic. Ca atare, o filosofie nationala este prin definitie privativa la orice alt gen de filosofie.
Intrebati: \'a. cum e posibila o filosofie generala, cat timp, cel putin in spatiul nostru, ea se manifesta ca simplu comentariu la marile filosofii occidentale\'
Raspund: Definiti filosofia romaneasca ca fiind simplu comentariu la marile filosofii occidentale. Atunci nu avem de a face cu filosofie ci doar cu beletristica filosofica. Cat despre cum este cu putinta...cred ca tocmai prin tranzitul de la beletristica la filosofie. Ea a fost cu putinta si la noi. Avem de a face cu cateva sisteme filosofice bune(cred eu), cum ar fi cel al lui Florian, ori al lui Rosca sau Blaga (de ce nu si Vulcanescu si P.P Negulescu).

b. marile pb filosofice ale lumii, indraznesc sa afirm, devin mari in masura in care sunt asumate acut de orice individ, indiferent de nationalitate. Adevarat cuvantati. Accentuez pe indiferent de nationalitate, ceea ce inseamna ca se refera la problemele fiintei umane in genere. Deci filosofie nationala restrange termenii la ceea ce e specifica, in timp ce filosofia generala extinde notiunile pentru a cuprinde esentialul pentru eterogenitate, mai exact genul proxim al fiintei umane. Ca si romanii sunt fiinte umane...este lesene de inteles. Insa cand analiza mea se indreapta anume doar asupra romanilor inlatur ceea ce nu e proxim pentru a vedea ce este el. Filosofia cu pretentii generale intreaba ce este omul. deci intrebarea pentru substanta este pusa generalitatatii. In timp ce filosofia particulara, nationala pune intrebarea de substanta prin: ce este romanul. Cum ati facut si dv.
Deci cred ca ajungi sa faci filosofie demna deintegrat in cultura universala abia atunci cand atingi relevantul pentru universal. Cata vreme nu poti face asta...iti devi suficient intr+o cultura locala, putin relevanta.
Conchid prin a spune ca e o falsa problema filosofia nationala(sprijinindu-ma pe temeilul celor afirmate), si ca ar trebui sa ne orientam spre esential, spre ceea ce este problematic pentru fiinta umana in ansamblul ei.

este frumoasa incercarea dumneavoastra de a interoga despre structura ontologica romaneasca, despre obsedanta diferenta specifica (care ar putea clarifica termenii unei individualitatii nationalale), insa, din punctul meu de vedere, este o falsa problema(voi explica in cele ce urmeaza afirmatia facuta). Nu putini sunt cei ce au incercat acestea. Ba mai mult, aproape intreaga filosofie romaneasca se concentraza in jurul problemei specificului national si a particularitatilor coordonatelor nostre spirituale. Deci ideea si initiativa nu este noua(sau, ca sa il citez pe Mircea Florian \'(...)este noua ca oul lui Columb\'). Cei drept, nici nu trebuie sa fie noua. Important este unghiul de vedere si posibilitatile solutionarii pe care acesta le ofera. O definitie aproximativ valida am putea spune ca o ofera Motru in \'Romanisul, catehismul unei noi spiritualitati\', insa mai putin clara este ideea patrimoniului nostru spiritual vandabil, \'ce putem exporta\'(cum va intrebaati si dv.). Personal, consider ca nu putem exporta o filosofie de acesta factra, intrucat, o filosofie este valida in masura in care se adreseaza nevoilor si necesitatilor generalitatii. Altfel spus, ar trebui sa ne intrebam cum poate administra o filosofie particularulara problema filosofiei in genere. Noica gaseste ca raspuns la aceasta intrebare, metafora insulelor comunicante (toate insulele sunt conectate pe suprafata aceleiasi scoarte, care ar simboliza fondul universal). Ca metoda pe a accede la universalitate (adica la marea filosofie)face o hermeneutica a limbii romane, in ale carei abgrunduri semantice parese ca gaseste relevanta pentru generalitate. Din pacate nu a fost chiar asa. Insa atitudinea lui Noica este corecta.
Spuneam mai sus ca este o falsa problema incercarea de a realiza o filosofie a specificului national intrucat aceasta nu raspunde necesitatilor alterului ci doar propriilor necesitati. O filosofie nationala se rezuma la a fi doar o monografie, o radiografiere a naturii noastre intime (ceea ce nu este putin lucru, dar este insuficient). Trebuie, asadar, sa cautam a ne instala in universalitate, sa gasim acel cofraj in interiorul caruia se dezbat marile idei ale lumii. Doar asa putem transgresa limitele nationale prin punerea spiritului nostru in deschidere(dar dupa ce il vom fi gasit).

cu ganduri inspre bine, Bogdan Dragomir

sunteti un Iov retrograd, postmodern. Despre acestea s-a scris cu mult inainte si cu mult mai multa consistenta poetica. Ca atare, o noua revolta- nimic nou sub incidenta divina...se adauga un plus de tarie in limbaj...intinsa spre trivialitate.

acum inteleg! Initial, commul dv. mi-a parut a fi o persiflare a modului in care mi-am cladit argumentarea. Acum sunt lamurit(ca nu este asa).
Poate ca e o risipa de energie(amplul comentariu la acest text), dar...condamnatul trebuie sa isi stie vina, sa i se explice sentinta. Am facut asta. Poate ca e inutil.
Ma bucura ca ati rasfoit textele mele. Nu stiu cat de adevarat sau cat de poet sunt...dar...incerc.

Cu ganduri inspre bine, Bogdan Dragomir

sunteti putin inconsecvent in topica mesajului. Nu o sa fiu Cain...domnule Abel...si cu dumneavoastra. Dar (sincer) nu am reusit sa desciferz aglutinajul de cuvinte. Ce sa mai zic de cel ce ne ofera gazduire. Faptul ca poemul(?),epigrama (?) \"Evolutie\" inca e postat(a), nu e o dovada a rezistentei textului la critica...ci e vorba de o rezistenta de un alt ordin (nu va spun care). Arta ar trebui sa fie adumbrita de critica, dar de una apta. Si cel mai bun critic, cel mai sever...e timpul. Cati credeti ca vor rezista sub acest lichid acid- timpul...?!

iertare- corectez. \"a-l patrunde\"