Bodea Diana Mihaela

Octav, dupa bunul meu obicei, o sa incerc sa iti raspund. Din umila mea perspectiva, constructia unui text se evalueaza dupa idee si cadru liric.
Acum, faptul ca poemul are o idee, e cat se poate de evident, mai mult e una pe care o urmareste natural de la inceput la sfarsit, deci poemul e coerent. Si nu e poate nicio raritate, dar cu siguranta nu e nici ceva prea des intalnit, de vreme ce sunt multe scrieri in fata carora stai ca in fata unui tablou avangardist, adica cu toata inima si mintea deschise sperand ca totusi vei prinde ideea din spatele poemului.
Cat priveste constructia lirica, "goi de lume, plini de noi" si "dezbracati de lumea asta seaca" pot fi foarte bine limitele lirice functie de care unul poate stabili doua momente ale poeziei, doua cadre, sau poate foarte bine sa inteleaga prin asta o forma de expresie a figurii stilistice a repetitiei, menita sa puna in evidenta ceva. Ce anume, las la aprecierea ta. Pe de alta parte, daca ne raportam la pat si pielea ei, iarasi putem gasi doua momente, doua repere dupa care sa delimitam poezia ... bla bla.
"mi s-au tocit pingelele buzelor" e o imagine superba, cel putin eu una asa o gasesc, pentru ca inseamna ca acolo omul s-a straduit, a incercat sa comunice cu lumea, sa priceapa ceva, dar a ajuns la alta conluzie, anticipata prin versuri de mai inainte.
Mai sunt multe de zis, dar cum vcrba multa saracia sufletului, las restul la bunavointa dumitale.

M-a amuzat textul, surprinde bine si simplu schimbarile care au loc intr-un om, uneori fara stirea acestuia.

Imi place constructia poemului, ca sa nu mai vorbim de idee, un indemn la dragoste ce-mi aduce aminte de-o vorba: dragostea, daca nu are si un pic de nebunie, nu e dragoste. Mai traieste lumea asa curajos?! (retorica)

Consider oportuna perspectiva ca moartea e curva curvelor iar femeia e luminita de la capatul tunelului ca o schimbare de registru. Nu vreau sa intru in polemica dar prea des mi-a fost dat sa vad ca poetii asimileaza femeia cu moarte, cu orice senzatie si imagine neagra. Nici macar asa zisa trivialitate nu mi se pare deranjanta pentru ca imi pare a trada un amestec de nonsalanta, nehotarare, iubire si ceva in genul unei arogante strengare. Ceea ce nu agreez e fixarea din final, nici in camera si nici in vreun dumnezeu, pentru ca mie imi suna nepotrivit cu ideea de lumina din titlu, ori ca sa fie asa fixata ar trebui sa fie laser si daca ma gandesc asa se rupe ideea expsusa la inceput.

Despre ambele tale poeme, acesta si cel intitulat Trei, am sa scriu aici, intr-un singur comentariu motivat de faptul ca am reusit sa identiifc o preocupare fata de acelasi subiect, singuratatea. Decorul realizat pentru aceasta tema difera, desi singuratatea are si pastreaza aceasta legatura cu sentimentul iubirii si cu cel al fricii. Ma gandeam sa identific o ierarhizare, care dintre aceste stari/sentimente predomina si cred ca ar fi cam asa: predomina iubirea (chiar daca e aparent absenta si in realitate e vorba de dorinta prezentei) si doua umbre (sa facem un exercitiu de imaginatia, umbra din fata e singuratatea, din spate, ascunsa, e frica). Frica pare sa se traduca distinct, aici prin insusi termenul de frica si cred ca si prin utilizarea lui Iuda, asa cum in poezia Trei el se regaseste prin asa zisa necesitate a punctului al treilea si constatarea ca e imposibil de gasit, oricat ar fi cautat.
Stilistic - imi place ca poeziile sunt curate, aerate, nu sufoca nici prin imagini obositoare sau fortate, nici prin luari de pozitie agresive sau prea pasive. Agreez idee ca poezia pare sa fie un fragemnt dintr-un dialog, o sectiune random intr-o conversatie casual cu un prieten.
Sau oricum asta e impresia produsa de poeziile tale.

tare dragalasa fabula.

Mesajul poeziei e absolut minunat, asa e, oricum ar scrie fiecare, el sau ea e singurul/a care poate spune despre sine adevarul, care poate scrie poezia asa cum trebuie. Ultimul vers e ca un rezumat, de altfel cel mai bun, pentru intreaga poezie.

Bine ca le mai zice cineva din cand in cand. Sa stii ca sunt mai multi eroi decat crezi si am o presimtire de aia pozitiva ca vor tot se vor inmulti, drept ca nu o vor face ca ciupercile dupa ploaie, pentru ca atunci nu ar mai fi eroii asa o treaba minunata si speciala.

Pacat ca trezirea nu se cumpara, ci doar somnul si neprivegherea mintii. Frumos poem!

Am simtit si eu ceva in neregula cu acel "de prost gust", voi modifica. Multumesc pentru comentariu si indrumari.

jaavrăă, sunt tot aici,
cu nervii întinși și cu venele secționate în toate punctele cardinale
atât de tiptil coboară un alt asfințit
de care încă te bucuri,
ziua aceasta e un coș de gunoi
în care încap restul nimicurilor și toți zeii tăi schimonosiți

adevărul e totdeauna al celorlalți
cine știe de unde ai această încăpățânare de a demonstra
că încă ești viu

imi place tonul si descrierea care pune in evidenta un acord intre interior ( frica, mort, lucid etc) si exterior (pumnii stransi, alb, gesticuland frenetic). cred ca am avut si eu o astfel de stare candva si mai cred ca nu as fi reusit sa o exprim atat de bine. poemul tau a fost ca o excursie in propria mea fiinta la un moment dat.

Mi-au placut foarte mult versurile: nu știam cum s-o fac să priceapă
că dacă noi, oamenii, iubim, puține lucruri ne mai rămân apoi de înțeles. Poezia e foarte lina si are ceva, nu stiu precis ce anume, care o face frumoasa, binevoitoare.

Ai perfecta dreptate, contrastul pune in valoare foarte bine ideea. Nu e vorba de a contrazice aceasta idee sau de a nu o observa, ci doar o chestiune de preferinta personala, eu nu agreez stilul minimalist, dar imi plac inovatiile si le apreciez cand le intalnesc.

Nu prea inteleg de ce ai adaugat setul de versuri "cu sentimentul ...". Din punctul meu strica poezia, o vulgarizeaza si-i afecteaza dramatic orignalitatea. Stilul din ultimele versuri e din pacate incadrabil intr-un tipar de asta modernist, minimalist din toate punctele de vedere. Imi mentin comentul initial doar pentru ceea ce ai postat initial, adica pana la acel set de versuri, restul e ...

Imi place textul. E limpede, e diferit si imi place felul in care surprinde un moment, din punctul meu fie de revelatie, adica de ceva ce stiai dar abia acum intelegi, fie de inceput, de surpriza, de ceva spontan care s-a petrecut fara bagare de seama, un fel de dragoste la prima vedere.

Cateva imagini mi-au placut in mod deosebit: să îți miști arătătorul prin întuneric așa cum te-ai aștepta să izbucnească o flacără în vîrf, ai electriza stelele, umbrele să rîdă și lumînările să viseze aprinse, sîngele de ieri, să miroși a dragoste veche, am sfîrși toate poveștile de iubire începute vreodată.

Imi place felul acesta de a aborda dragostea, distantat de sabloanele siropoase sau brutale care, fie vorba intre noi, pentru mine reduc ideea de iubire la un ceva care nu-i cuprinde esenta nici pe departe.

Textul tau, liber de toate aceste canoane ultra expirate, daca nu din cauza ideilor pe care le contin, cel putin din cauza felului banal de a le exprima, imi pare a cuprinde foarte bine ideea de dragoste. Imi suna cumva a rochie de mireasa: ceva alb - lumina flacarii din varful degetului, golul, fantoma; ceva nou - stelele electrizate, umbrele care rad si lumanarile care viseaza aprinse, ceva albastru - electricul, sangele de ieri,galaxia; ceva vechi - rochiile, bibliotecile.

Foarte dragut finalul poeziei, el poate fi foarte bine insasi poezia, desi nu as desprinde ultima strofa de cadrul realizat de versurile anterioare. Tirania exista, se pare, si in lumea florilor :-).

Imi place imaginea asta cu sufletul national, daca nu m-as uita in jur as crede ca scrii cu nostalgie despre o tara frumoasa, parca numita Romania, actualmente in raporturi economice amintind de teorii politico-economice antice. Dar strofa doi imi spulbera iluzia ca ar fi un poem social abil, pentru ca in Romania nimeni nu mai tine cu poetii si nimic nu ameninta sentimentul de dragoste pentru ca nu mai exista atasamente sau pasiuni nationale, asa cum era si firesc intr-o societate atat de avansata intelectual, civic si de ce nu chiar artistic. Demnitatea mulata pe picior ma face sa ma gandesc la doamnele elegante din politica romaneasca, la picioarele carora se afla atatea demnitati sau demnitari, incat in interiorul acestei posibile familii de cuvinte ma simt tulburata.
Elegant poem, de o finete rarisima. Felicitari.

Poemul asta imi aduce aminte de un dialog intre doi barbati, nu mai retin filmul sau piesa, oricum era o productie mai veche, in care o replica suna ceva de genul: bine, domnule william, și totusi ce va lipseste ca sa fiti fericit?
Mi-ar fi placut sa fie in final ”privirea unui crampei dintr-o femeie” sau ceva asemanator, parca ar fi fost mai coerent asa daca ne raportam la inceputul poeziei.

Draguta foc poezia, imi place liantul dintre copil si parinte, intre povestea unuia si a altuia. Putine cuvinte si totusi o poezie extrem de expresiva.