Walk my way

Ai observat cum uneori timpul se adună picătură cu picătură, cuvânt după cuvânt, ca și cum ai întoarce ușor o frunză în urma ploii, ți-ai strecura cu nesaț fața sub ea si ai prinde între buze prospețimea fiecărei clipe verde-amărui?
Fiecare om pe care îl întâlnești pe stradă îți știe povestea, cu cât e ea numai a ta, cu cât te-ai străduit mai tare să-ți ștergi din privire orice urmă.
Casele vechi se prefac în castele, sau cresc înfricoșător și te cuprind între zidurile lor, străzile răsună de pași, dar lângă tine nu este nimeni. Copacii se găsesc dintr-o dată să-ți povestească vara: zarzării – flori roz, plopii – mâțișori, salcia – muguri. Liliacul va fi de departe cel mai înșelător, te va înconjura în alb sau violet, îți va umbri ochii mai albaștri decât astă-iarnă, te va prinde de mână și, dacă nu reușești la timp să te desprinzi, ai putea adormi strângând în brațe fantome.
Þi-e mereu foame și totuși, față in față cu un fruct, nu mai simți decat sete.
Și timpul? Dacă ai putea să ridici acum mâinile, până deasupra caselor, copacilor, străzilor, pădurilor de liliac, chipurilor și fântânilor, ți-ai da seama că tu îl ții în palme, că poți foarte bine să îți strecori inima în ochii celuilalt și să uiți în care buzunar ai aruncat picăturile de care vorbeam mai devreme. Până la primavara următoare.