Aurel Sibiceanu

Trag nădejde că vreun editor sau coleg, posesor de nivel de acordare a distincțiilor, va citi aceste pagini de jurnal și va face ceea ce trebuie.

Nicu, sunt un împătimit cititor de jurnale, bigrafii, monografii. Sper să publici acest jurnal care abundă în informații și concluzii personale, despre unele și altele, excepționale. Trece-mă pe lista de așteptare a unui exemplar - contra cost, evident!

Începutul este discret amintitor de Vlahuță și Geo Bogza, apoi intri în conteporaneitate, ne de-voalezi trăirile personale, ne pui pe tavă informații interesante și diverse, unele chiar surprinzătoare...


Cu prietenie, Aurel

Despre Polanski mai circula o poveste cu un viol - victima era, de data asta, Nastasia Kinski. Nu știu dacă această trăsnaie a circulat și în VEST. Cert este că în boema piteșteană acest fals a fost colportat de un ins despre care toți știam că are relazii în zona Securității.

Realitatea era alta. Nu împlinise 20 de ani când Nastasia s-a îndrăgostit de regizorul Roman Polanski, care i-a subvenționat cursurile de actorie. După aceea acesta a pregătit-o să joace în Tess (1980), ecranizare dupa romanul lui Thomas Hardy.


Îmi place această însemnare, îmi place conluzia...
Multora libertatea le stă în față ca un deșert...

Eeee, dar asta nu e o \"poezie de toamnă\".
Toamna este doar un actant -
primele două versuri,
precum și cele două de încheiere
sunt elocvente în acest sens.

Un poem de o solemnitate discretă,
aidoma mătăsurilor singurătății...

Pun și eu aici un meteorit andaluz,
să-i fie de ajutor umbrei...

Ajutorul e mult sub valoarea pieții...
Mai bine să ni-l dea în timpul vieții,
să mai bem o secărică, să mai pipăim ceva
că de-ndată s-a-nsera...

colectiVă a inzilor

\"și mă tem soledad
mă tem că atunci când vom răsări în verdele viu
vom rămâne îngemănate
pentru totdeauna\"

E mai mult decât o inițiere prin singurătate,
ești chiar singurătatea...

De ani de zile mă întreb cine ne lipsește,
dacă nu cumva singurătatea
își are originea în Marele Gol,
despre care vb. memoria colectică a inzilor,
Lao Tzi...

Cuvinte surprinzător de obișnuite,
meșteșugit împletite, creează
efecte dramatice captivante...

Cu mulțumiri, acelaș cititor constant,
Sibi

Sincer îmi place haiku-ul,are o frumusețe
semeață, aidoma zborului de rândunică,
chiar dacă v.3 nu are decât patru silabe.

Personal cred că în afara spațiului japonez, chinez,
vietnamez, corean, și al altor țări asiatice
care scriu cu \"literă-hieroglifă\", folosind pensula,
nu prea este posibil haiku-ul în adevăratul sens al cuvântului,
știut fiind faptul că la desăvârșirea frumuseții lui
participă și caligrafierea \"hieroglifelor\".

Știu asta de la un poet japonez.

Mulțumesc pentru \"vizită\" și cuvinte;
maestre, apelativul,e prea mult în ceea ce mă privește;
nu mi-e teamă decât să nu mi se urce la cap!!!
În atare situație, capul meu ar mai trezi
doar interesul psihiatrilor, succesorii de drept
ai gingașelor făpturi care m-au \"psihanalizat\"
cu osârdie, zeci de ani!!!

Tema etno-genezei m-a preocupat și mă preocupă,
încerc să-mi explic sub specia ei diverse atitudini
și comportamente... Din păcate nu avem noi timp
să mântuim părerile și ipotezele lingviștilor,
etnologilor și protocroniștilor de duminică.

Cu prietenie, Sibi

Silvia Bitere - Mulțumesc pentru lectură și cuvintele alese;
poemul este scris prin 1985 și voi mai umbla la el doar
în cazul în care-l voi selecta pentru vreo antologie.
Lătratul e vechi și nou totodată, avem nevoie de el...
În general, eu public poemele la 2-3 ani după ce le-am scris,
poate și după mai multă vreme; ce am scris azi voi publica prin 2012...


Petrea - Ai sesizat f. b. Uneori sunt livresc,
alteori sunt mai intim...
E poate o întâmplare fericită alternanța asta;
așa și citesc - încep 4-5 cărți din domenii diverse,
când una mă obosește trec la alta din alt domeniu...
Sper că ești mai bine!

\"edith piaf
deschide ușa altei respirații\"

Am venit, am respirat, mulțumesc.
Pot pleca în vacanță cu versul ăsta.
Împreună cu porumbeii!

sibi

Mânca-te-ar...
Mi-a sucit mințile poemul ăsta.

Am înțeles, \"Cântarea Cântărilor\"
este un poem nesfârșit, toți
îl continuăm.
Acum a fost rândul tău.
\"Mâncate-ar Raiul!\"

\"iată cum ies înaintea ta dragoste
subțire ca strigătul
goală și vie\"

Cum întinerește inima omului!

Atenție la cuțit...

Sentimentul de \"patriotism\" are o carieră vastă. Se pare că romanii au avut o mai mare și mai pragmatică deschidere în privința lui,că nu aveau complexe și accese de pubibonderie. De aceea și puteau spune lucrurilor pe nume:

\"Ubi bene, ibi patria!\" Unde mi-e bine, acolo mi-e patria, spunea Cicero.

În ceea ce-l privește pe Emilian și puseul lui \"apatrid\",trebuie să observăm că el nu se situiază dincolo de bine și de rău; dimpotrivă, face o precizare importantă despre sine și despre Patrie:

\" Tu nu ești vinovată cu nimic. Vinovat sînt eu pentru că nici la 30 de ani nu pot să-ți ofer nimic. Nu pot să-ți ofer siguranța zilei de mîine, nu pot să-ți ofer un acoperiș, un loc în care să ne creștem copiii.\"

Emilian prezintă, în câteva imagini memorabile, spectacolul tragi-comic de campanie electorală continuă, pe care îl trăim zilnic și în care agenda cetățeanului nu devine niciodată paradigmă a acțiunilor politicianului, cu finalitate \"Ubi bene\".

Literar, textul(tecstul, scuze, Leo!!!)mi se pare impecabil, bine \"gradat\", percutant - dovadă că m-a atins și pe mine, care nu am nici suflet de femeie, și nici nu m-au părăsit puterile, încă!

Mie nu mi se pare că ar fi vorba de \"a face pe victima, de a avea un curaj...\" anume, de care pomenește Leo în com. Dimpotrivă - Emilian scrie cu umilință, umilit fiind de o inconștiență colectivă endemică, devenită aproape națională. Părerea mea.

P.s.Din această frescă literară lipsește agramatul cu patalama de scriitor; ieri - aplaudac, turnător, azi - activist al suferinței celor mulți, bocitoare pe umerii costelivi ai patriei.

Și să nu pierdem din vedere încadrarea la Jurnal.

Durerea ce o resimțiți pentru dezmoșteniții sorții
și-a pus amprenta pe scriitura Dumneavoatră;
e ceva grăbit, totuși, e sub standardul cu care ne-ați obișnuit.

Știu că retina cuprinde mult, că imaginile sunt receptate
de rațiune și de suflet cu o viteză uluitoare,
că primul imbold este de a urla în semn de compasiune...

Cum trebuia convertit urletul știți prea bine...

Fericit cel ce își reîncepe viața
în fiecare clipă!

Asta am spus după citirea acestui poem;
unde sfârșește el, Rațiune și Sufletul
încep să schimbe gărzi de duhuri...

Deși versurile îl \"divulgă\",adesea tot mă întreb
cine este Vasile Munteanu!
Aștept un e-mail de la Dumneavoastră-
Revista Argeș vă rezervă spațiu.
Mult spor în toate!

\"Numai cine moare de multe ori știe să trăiască
o dată.\"

Ideea din versul de mai sus am citit-o, auzit-o,
de nenumărate ori, într-o formă mai mult sau
mai puțin asemănătoare versului tău.

Versul \"trenuri viitoare trecînd prin gări neconstruite\"
are ca paradigmă,în sensul de model,
prea cunoscuta spusă nichitiană:

\"Tristețea mea aude nenăscuții câini/
pe nenăscuții oameni cum îi latră.\"


La Păunescu există chiar o deconstrucție a prezentului,
dar asta e o altă poveste:
\"Trenul a plecat cu tot cu gară.\"

La rândul său, nici Nichita nu a fost inedit
când i-a auzit pe câinii împricinați -
vezi o sumedenie de aforisme și povestioare Zen,
Cartea Morților Egipteni:
\"jur că nu am văzut lucruri care încă nu sunt!\"

Restul este ok. Ba, și cele semnalate de mine
pot face parte din text dacă-s puse între ghilimele,
în buna tradiție postmodernistă.

Personal nu agreez să lucrez cu Derrida și Lyotard
pe noptieră.
Aș reconstrui poemul plecând de la cele două \"bijuuri\",
care-s ultimele două versuri. Sic!

Cu prietenie, Sibi

După o lungă absență, probabil a fost în cealaltă Patrie,
fratele Djamal ne dăruie încă un poem inconfundabil.

Remarc în mod special versurile:

\"culorile se dezbracă între morțile lor
de întuneric

inima continuă să bată
exact ca în timpul potopului
mâinile mă ajută și acum
să-mi acopăr ochii
între plecăciuni\"

Parcă-i o rugăciune, adică un loc în care
trebuie să vină cineva - El, Atotputernicul!

Eheeeei...
Poem din vremea lui Pericle,
când multe străluceau,
când își luau tainul și rațiunea,
și inima...

Cu bucuria lecturii,
Sibi

Am văzut-o pe Soledad, cândva...
...încă mi-amintesc de ea...

A plecat din andaluziile mele,
mi-a lăsat doar foșnetul ei nelumesc,
cel care trece prin armura-mi ruginită
și beatifică iarba uscată...

Ah, foșnetul Ei! Încă mai tulbură, noaptea,
undele Guadalquivirului
în care s-au îngropat meteori...


Îmbătat de frumusețea acestui poem,
am încercat să-l oglindesc...
E spartă și afumată oglinda...

Mulțumesc pentru
acest ne-sfârșit de septembrie...

Aștept cartea!

\"pe după nucul sub care
iubirea a prins coajă
sărutul adoarme la căpătâi\"

Așa cum spune și Sebi, la versurile acestea
aș renunța cu plăcere.
În rest, poemul este - chiar și grafic-
o jumătate de amforă. Cealaltă
jumătate e sugestie și e a cititorului...

Cu bucurie, Doamnă Ottilia!

\"Arată-mi un om sănătos și ți-l voi vindeca.\" - C.G.JUNG

De asta mi-a amintit poemul Dumitale, doctore.
Drum bun și succes în... Suedia!