Aurel Sibiceanu

E cam fain ce e pe aici!

Și Dumneata i-ai spus profei de franceză!
Aveam eu o bănuială...
Păi, sigur că da, se vede și cartea învățată:
\"eau de fleurs de champ\"

Eheeei, profa de franceză !
Parcă o aud:
\"Fir-ai tu să fii,
par delicatesse
je perdu ma vie!\"

Am citit doar volumul \"Cântec înainte de cină\" și am fost
profund marcat de fiorul mistic și de înalta \"filiație\"
care transpare, în pofida scrierii aproape esopice,
la care ne obligau vremurile...

Pomenita carte am făcut-o cadou unei prietene,
care în 1988 a ieșit din lume - acesteia
preferându-i monahismul...
Ce va mai fi făcând Măicuța Alexandra,
trebuie că are vreo 50 de ani...

Ce întâmplări...

Acum am aflat mai multe, D-le Anghel,
inclusiv de cei cinci ani ai Dumneavoastră
de singurătate, la care se vor mai adăuga
doar Dumnezeu știe câți ...
Dar, va fi o singurătate lucrătoare, după cum
bine se vede, și mult mai aveți de lucru...

Să nu-l uităm pe Daniel Turcea, care și el a scris magistral de simplu, mai ales după \"Entropia\", în vecinătatea morții, fără a solicita simbolica și dogmele creștine, devenind, așa cum scrie D-na profesoară Paula Sabău, într-un articol publicat în ziarul \"Lumina\", \"un model de convertire\".

Cei doi, Marius Robescu și Daniel Turcea, deși \"însetați de real\", au așteptat moartea personală și au \"participat\" la lucrarea ei, i-au lăsat pradă acesteia doar omul pieritor, omul lăuntric salvându-l în Logos. Identitățile și le-au topit în entitate, în sensul de esență, al acestui cuvânt...

L-am descoperit prin 1978, în cartea \"Clar și singurătate\", apărută mai devreme, prin 1972-73... Mai târziu, neștiind că am știință de poezia lui, Cezar Baltag mi-a vorbit de Marius Robescu; era prin 1984, cu puțin înainte de ziua nașterii sale, 26 iulie. Îl invitase pe poet la această sărbătoare dar nu a venit, suferise o internare în spital sau ceva de genul acesta...
De altfel, și cu Baltag avea multe în comun, din universul poetic...

Ce tânăr este Marius Robescu, D-le Profesor, are doar 42 de ani ! Vorba altui mare și profund poet, Alexandru Grigore, și el plecat devreme:
„nu-i dat oricui să moară blând și tânăr”

Vă mulțumesc pentru aducerea-aminte...

Mai jos am pus o strofă a lui Marius Robescu, ce mi-a rămas în memorie...

Clar și singurătate, draga mea
mă-ntâmpină și-ntruna mi se pare
că străbătând pădurile de sticlă
mă odihnesc la țărmul unui lac
mai limpede ca aerul în care
subțire clinchet dând petale cad.

Doamnă, ca un mare iubitor de pisici ce mă aflu,
psihologii, psihiatrii și psihanaliștii știu de ce(!!!),
și plăcându-mi mie poemul Dumneavoastră ghiduș
am gândit (oare?) să postez bijuteria de mai jos,
în care se face vorbire despre un bezmetic
maratonist prin și pe burlane.
Să fie primit!

Balada motanului

Motan mi-aș fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare și mustețe lungi,
c-un ochi verzui și-un ochi căpriu.

La ora când târâș-grăpiș
zăpada nopții se adună
eu, cocoțat pe-acoperiș,
să urlu a pustiu la lună.

Și-atuncea, șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
și să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.
De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Și iarăși șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-aș fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare și mustețe lungi
c-un ochi verzui și-un ochi căpriu.
Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
și tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos și obosit, apoi,
cu mațele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.

Ca-n fața unui șobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip și-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.
Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui și-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
poșircă acră viu să stea.

\"Hei... viață, viață...
ieși din cort hai,
pune-mi-te iar pe danț...
te uită... zace colo-n șanț
motanul mort, motanul mort...\"


Nichita Stănescu

11 august 1955

Aproape haiku și de bună calitate.
Are o silabă în plus dar toate haiku-urile
din afara spațiului în care se folosește
caligrama sunt imperfecte.

Grafia latină nu participă
la \"spiritul\" haiku-ului.

Spargeți textul, bateți dublă pauză după un calup de text. Vă alegeți criteriile după care să faceți fragmentarea cu pauză dublă. O cere ochiul cititorului. E mult mai citibil; pe mine un text fragmentat chiar mă atrage să-l citesc.

Marea problemă a zilelor noastre este că nici în interiorul aceleiași culturi nu mai comunicăm cum se cade. Afirmația lui Durkheim este mai mult ca niciodată valabilă, și asta într-un secol în care omul și-a rafinat mijloacele de comunicare. Lumea românească, (vai, ce frumos și protocroniost sună, dar îmi place), eliberată de constrângerile de tot felul, cu adevăruri diferite, unele venite din timpul revolut, altele din prezent, dar cele mai multe dintr-un straniu onirism, este încă un mare zgomot, un lințoliu de orgolii, că nici Adevărul Suprem nu are șanse să fie recunoscut ca atare.

Sunt multe de spus despre acest mai mult decât eseu. Ca și în alte rânduri, în ceea ce vă privește, și de data aceasta nu se înghesuie nimeni nici să polemizeze, nici să recomande ampla și pertinenta analiză a comunicării, identității și alterității, cu toate că \"poama\" este gustoasă, plină cu \"vitamine\".

Deși mustește de erudiție, lucrarea de față este \"digerabilă\", merge la țintă; asta pentru că observațiile sunt logice, de bun simț iar verbul Domniei voastre nu suferă de sclifoseala rece, de reptilă, a elitiștilor care se comportă de parcă ar avea filodormă de la însuși Kant.

Voi mai reveni. Cu sănătate

Vremea nu-i să pleci, mai stai olecuță,
expiator fii, vreo zece luștri,
în menajeria prea cuviosului Bicuță

Deși e pretențios și tehnic,
haiku-ul vi se potrivește,
vă eliberează energiile poetice...

În 1985 eram în Lancrăm, lângă statuia
lui Blaga, ivită din mânurile lui Romul Ladea.
În față aveam un lan de grâu dat în copt
și așa mi s-a părut lanul acela, ca o pâine mare...

Seara am revenit, să-l bucur pe copilul din mine
cu scânteile licuricilor stăpâni peste lan...

Vă mulțumesc pentru întoarcerea în timp,
făcută de mine acum cu lectica acestui haiku...

Sănătate !

Superb și acest haiku,
idem imaginea oglindită
de maestrul Tomescu...

Vă mulțumesc pentru zăbava în aceste cuvinte,
pentru observațiile, aprecierile și demersurile
hermeneutice. Fiecare a surprins cu prietenie
și cu adevărat unul sau mai multe
dintre fețele discrete ale textului meu.

\"și toate simțurile revin în trup
ca niște muncitori la lucru\"

Două versuri care mi se par excepționale;
prezența lor explică, mai bine zis, sugerează
de unde lentoarea și confuzia, de până la ele..

Pentru a nu fi nevoiți să te ducem la Tanacu,
să te exorcizeze Daniil(sic!), cred că
ar trebui să spui\"nevoile fiziologice\" PRECED
rugăciunile de dimineață.\"

În ceea ce mă privește, nu prea văd sensul titlului;
va fi având el o logică dar nu mă ajută pe mine capul
să o văd...

În rest, cred că așa cum este poemul
îl socot a fi chiar unul foarte bun.

O zi plină cu isprăvi lirice îți doresc !

Se poate iubi în fel și chip
în luncă ori pe \"faleze de nisip\"...

Primele două strofe parcă-s de încălzire,
de căutare...
În schimb, ultima strofă e viguroasă,
aproape de sine stătătoare;
dar îți permite și să construiești
lângă ea, înaintea ei, mai bine zis.

Salutări!

Așa ceva nu se poate, Meître !
Tur de forță, scriitură nu glumă,
exercițiu de stil !
Pe când și varianta în pantheonul celt?

Mes hommages Elefteriei!

pentru ospeția ta nesperată și pentru
călătoria în aceste cuvinte...

Frumoase peripeții ați mai avut !
Am reținut:

\"eram amândoi pe o bicicletă
și treceam prin zile ca o libelulă
ce viraje doamne
ce căderi\"

\"Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit!\"

Am găsit poezie. Cu asupra de măsură !

Epic, cum sunt mai toate poemele tale,Petruț,
poemul acesta reușește să \"detoneze\"
în cetitor stări lirice și emoții deosebite,
crescânde de la vers la vers...

Cât privește bunătatea pâinii acelor ani,
ce să spun? Îmi amintesc și eu de pâinea aceea,
cam cum îmi amintesc de prima jucărie - o motocicletă de lemn -,
ori de primul sărut, primit de la o tătărușcă,
în inima Dobrogei, unde părinții mei aveau domiciliu forțat...

Pâinea acelor ani, Prietene, așa cum bine spui
era coborâtoare direct din \"Tatăl nostru\"...

\"Șezum și plânsem...\"

Cartea să-ți fie cu cele mai
neașteptate și frumoase... urmări!