Marius Robescu, poetul îmbătat de abis

Nimeni, de la Eminescu încoace, nu a mai scris sub umbra îngerului morții ca acest talentat poet Marius Robescu, trecut în neființă la 42 de ani. Delicat ca un nobil, bucureștean din naștere, cu maniere alese, dar fără fumuri de citadin, Marius Robescu era incapabil de jigniri sau de insulte, în ciuda faptului că avea convingeri ferme, conștiința propriului talent și ținuta bărbătească a unei coloane vertebrale puternice (”prea puțin îmi pasă/ că toate vorbele îmi sunt de aur”). Redactor la revista Luceafărul, nu a profitat de funcție ca să-și publice abuziv creația, nu a intrat în echipe de presiune și nu a solicitat cronici de la criticii literari, dovedind prin purtări că este demn urmaș al unui ofițer de carieră. Poezia lui Marius Robescu este limpede precum conturul lunii pline în nopțile senine. El își respectă cititorul și are vocația comunicării prin metafore accesibile, evitând exchibițiile și frondele stilistice: ” Ce coborît e cerul, Doamne, lîngă stîlpii de susținere ai lumii și cum pot fi eu fericit pe o astfel de vreme cu ceață ! Toamna a imaginat un haos vegetal și se lasă bolta pe noi caldă ca o burtă de cal.” (Aer primordial) Pe urmele lui Faust, își simte sinele frânt în două: ” O parte mă arată curat în oglindă/ altă parte — coardă sălbatică —/mă zboară prin țintă.// Cult, fără a epata, face trimiteri subtile la lecturi, reinterpretând antichitatea clasică pentru a sublinia perenul vieții și al creației. În poemul ”Alt timp”, boul divin aleargă prin câmpie, rugina smulge din asprul tată, scândurile lumii se clatină, hectori nostalgici beau alcool. Nostalgic, fără să alunece în vaiete, poetul știe că peste ”urnele strămoșilor mei /curge rouă fierbinte.” Surprinzător pentru un citadin, vocabulele alese de Marius Robescu provin din spațiul rustic: stâlpi, strămoși, șerpi, adăpătoare, cal, cumpănă, moară, căpestre sunt doar câteva din simbolurile la care face apel pentru a sugera topirea vieții într- eternitate a naturii, singura veșnică. În ”Ceea ce simt” ni-l închipuim pe poet retrăind calvarul de pe dealul Golgotei: ”Lemnul uscat și dulce pe care-mi legăn capul ploaie de iarbă nouă, coamele sfîrîind fibre vitale dezgolite sînt, sucite coaste care se străpung. Ce simt acum numesc durere-mamă, nu doar o dată cerul se-alege de pămînt. Parcă trăiesc pe o enormă frunză și sînt eu însumi viermele ceresc îmi rod chiar malul care mă susține în lăcomia mea divină. Nici brațele nu-mi sînt de ajutor Nici ochii, nici timpanul însâgerat de vuietul rotirii. Și nici voință n-am. Hermes piratul cu un trident și-o plasă mă constrînge. Sînt jupuit pînă la spirit Ce simt acum numesc durere-mamă.” Patima lumii, iubirea neîmplinită i se par alunecări spre neant: ”Minunată poate fi,/ dementă liniștea aceasta, /minunat gîndul meu/ închis în zale de sticlă.// Somnul și visul sunt singurele stări care-i aduc împlinirea, doar acolo ”poți renunța la trupul tău, / lăsîndu-1 stelelor lacome / care vor trage la țintă /în el ca-ntr-o armură goală.// La Robescu, Luna nu este luminătoarea îndrăgostiților, ci un partener al Pământului, acolo găsindu-se galbeni trandafiri. Sfâșiat de durere, poetul își vede oasele ca pe niște ”frunze pe ramuri”, ” în plasa sângelui” tremură odoar o picătură de ploaie. Doar Bacovia a mai avut darul să participe la moartea naturii odată cu propria-i trecere, sau, dacă dorim invers: trecerea eului declanșează prăbușirea creației. La Marius Robescu marea devine obscură, copilul pășește pe arcul aurorei, câmpul e roșu, calul părăsește cadavrul în zale (Umbra pământului). Poetul își închipuie moartea asemeni romanticilor - o plecare din patul cald, după care ”înconjurat vei fi ca o lampă de sute de fluturi,/ împroșca-vor aripile lor cu polen sideral /ca faraonilor o mască de aur îți vor pune pe chip.// După corbii lui Traian Demetrescu, după negura spaimei a lui G. Bacovia, Marius Robescu nu se mai teme de fâlfâitul prevestitor de ”niciodată” al lui Baudelaire, fiindcă ”a rămas agățat de timpanele noastre / zvonul lor fluturat prin aer,/ numai zvonul lor /incapabil să ne mai scape.// Fără să fie obsedat de neant, poetul știe că anii aceea vor fi curați și numeroși, dar ”cine îmi va da puterea / de a intra în oameni / asemeni veștilor bune ?”// Îndrăznim să răspundem noi acestei înfricoșetoarei întrebări: poezia lui a rămas să intre între oameni ca o veste mininată Marelui Cuvânt. În anul 1980, când Marius Robescu nu împlinise încă 37 de ani, marele editor Mircea Ciobanu a editat, în colecția Hyperion, inițiată de el, volumul antologic al poetului de care ne ocupăm, ”Spiritul însetat de real”. O lectură atentă ne arată că Poetul era însetat de repaos, asemeni Luceafărului eminescian. Disprețuitor de mărire, de bunuri materiale, cu cerul deasupra capului și cu pământul tremurător la picioare, acest poet cu alură de călugăr iubitor de straie orășenești, a îmbogățit literele românești cu o poezie a sufletului, a realului cuvintelor umbrite de simbol.