Ion Iuga, un poet nedreptatit

De la Sud la Nord. Sau invers. Poetul Ion Iuga Dacă ne-am fi cunoscut în copilărie, în Săliștea de Sus a Maramureșului – acest tărâm mirific numit de mulți și cunoscut de puțini, lui Ion Iuga ar fi trebuit, probabil, să-i spun nene, fiindcă era mai mare cu patru ani decât mine, iar noblețea Nordului obligă, nu-i așa, pe un sudist ca mine să-și respecte necunoscutele origini pastorale. Nu știu de ce, atunci când ne-am cunoscut, ne-am spus de la început pe nume și ne-am privit în ochi, de parcă ne-am fi întâlnit într-o altă viață. Probabil el credea asta, eu doar bănuiam și acceptam cu oarecare scepticism. Așadar, deși nu scriu despre un prieten intim, fiindcă nu ne-a ajutat viața sa fim astfel, voi nota câteva gânduri sentimentale, dar obiective, fiindcă un demers critic permite și așa ceva, uneori chiar obligă. Ion se vrea dur, scumpul de el, de timid ce era, adică de greu ce era de durerile strămutărilor într-o (dintr-o) țară care era și nu era a lui. Căci numai poeții adevărați și sfinții neștiutori de propria sfințenie sunt străini și călători. Iar Bucureștiul pentru el era și arenă și mănăstire. La început mi-a fost drag, cred, fiindcă îl chema Ion ca pe tatăl meu, și concomitent, l-am invidiat pentru Iuga, nume care mă urca în lumea ireală a Răscoalei lui Rebreanu. Pe-atunci eu nu iubeam țăranii răsculați, probabil nu-i iubesc nici acum, iubeam boierii și moșierii, ca și acum, în mod sigur dintr-un complex: voiam să am moșie, cum bănuiam ca avusese unul dintre bunicii mei, devenit – sigur că de nevoie, neamul nevoii! – colectivist, ceva despre care n-a știut niciodată ce înseamnă, doar simțea când reușea să ofteze. Și Ion Iuga avea obiceiul să ofteze, deși nu părea bolnav, mai degrabă nemuritor. Și să nu se mai supere criticii pricăjiți și pripășiți, Ion chiar era cel mai frumos bărbat din nord.( El zicea din nord din modestie, era chiar cel mai frumos și din sud, fiindcă eu eram în concediu...). Poezia lui Ion este o poezie înfumurată, cum stă bine celor care stăpânesc, asemeni lui Iuga, o moșie cât o țară și o limbă cât două continente. Care limbă?, se întreabă, poate, presupusul cititor. Limba latină a strămoșilor mei, ai lui Ion și a celorlalți ioni și petrari, care au hrănit cu rădăcini o și mai fac încă, o Europă, două Americi și încă ceva pe aici și pe acolo. Lui Ion Iuga nu-i ajungea nici atât și s-a dus până colea în Indii să mai înstăpânească încă un continent. Cu o încredere demnă de Don Quijote, Ion se apleacă asupra limbii române ca un tăietor de lemne și e mândru că taie în ea fără milă. Căci limba trebuie tăiată ca s-o înțeleagă nevolnicii gângavi. Iar nevolnici sunt mulți, iar câțiva chiar erau contemporani cu el. Când nu are lemn la îndemână, deși e belșug prin partea locului, Ion taie în piatră. E drept, uneori, mai dă și pe alături și dă de pământ ori de țărână, dar cine nu obosește sau nu se grăbește (ambele cuvinte fiind bulgărești). Versurile lui sunt grele de sens și șlefuite doar pe la colțuri ca să poată fi prinse în rost (de la rostrum, ne-a amintit Noica). La începutul anilor șaptezeci ai, vai, secolului trecut, Ion cânta țara. Mai credea că e a noastră. El crede și acum (eu voi crede mai în zilele care vin), apoi când au făcut alții o meserie bănoasă din a o cânta, el s-a dus s-o caute pe mamă-sa (mama limbii) în India. Am o întâlnire cu Ion Iuga, fixată când piatra se va ivi în piatra „cât cerul întoarsă”. Versurile dintre ghilimete sunt ale lui, asta o spun pentru istoricii literari. Lipsește poezia lui Ion Iuga din aceste câteva rânduri ale mele? Ba bine că nu. Să le caute cititorii în cărțile Poetului.