Arion Tiberiu

Privea cu nepăsare lumina ce se stinge și-i picură petale pe ceara din mormânt... nu l-a văzut... nici n-a știut că este... decat a îndrăznit să creadă intr-un basm...

A nins un fulg de rouă Pe-o filă de poveste Și se simțea,sărmana, Pierdută-ntr-un castel... Și-n pacea ce-a urmat-o Au inceput sa cadă Lumini de sorți Și umbre De morți fără de chin...

Nimic din ce ți-am spus N-a fost adevărat, Și-aș fi-ncercat Să-ți spun că te iubesc, Și-ai fi iertat Că te-am mințit Și c-am strigat, Precum un biet descreierat, Că te urăsc Și că în

Nopți triste, Nopți de-nceput de lume Sau de sfârșit de-amor, Pustii… Nopți alungate, Nopți fără clar de lună Sau de întunecimi de sori, Reci… Nopți înfierate, Nopți cu vise stranii Sau

Aș admira cu osebit nesaț Splendoarea ochilor ciocolatii… Dar mi-e că poate sunt furați Și întrupați din ierburile mării… M-aș cufunda ca într-o adiere De vânt, în buzele-ți de miere… Dar

Topit de un picur de ploaie, sfâșiat de o aripă de ceară, luminat de un ungher de noapte el privea cum căldura i se prelinge tăcută din suflet... Știa ca va trăi, și nu vroia să fie... ar fi

Aș vrea să-ți simt venirea... Și-aș vrea să nu te văd... Aș vrea să fiu cu tine, Și simt că mă vreau singur... Aș vrea să fii cu mine, Să stai..să mă privești... Să-mi iei durerea-n palmă, S-o

Stânga e dreapta Și lumina e intuneric... În dimineața nopții Și-n viata morții Te-am urât iubindu-te nebunește Și te-am alungat chemându-ți numele, Strigându-te in șoapte, Îmbrățișându-te cu

M-am aplecat timid Spre ochiul tremurând, Și m-am privit… Sau as fi vrut să mă privesc Căci nu m-am regăsit… Mi-am cautat obrazul În iazul fremătând, Și l-am atins… Dar nu-l puteam

\"Ce zi senină!\" Zâmbi copilul cu ochi lucitori, Atât de blândă... Și-atât de plină De soare și flori... \"Ce zi senină!\" Gândi femeia cu buclele-n vânt, Cu cer de opale, Și-arome de

Spune-mi,de ce nu mă mai știi?.. De ce mă vezi și nu mă simți? De ce te simt și mă-nfior De gheața-n care mă alinți?!.. Spune-mi,de ce nu mă mai vezi?!.. De ce nu mă auzi când plâng?!...te

Privea adânc, tăcutul și vrut-a mort să fie, sau viu...nu mai conta... Să fi avut o mie de sori și-un cer de stele, le-ar fi ascuns departe, departe de Pamânt, cum și-a săpat