Anton Vasile

 E posibil ca ,,altoind cărări’’ să-mi sune mie un pic strident , de aceea am asemuit-o cu o notă falsă. Semantica cuvântului ,,altoind’’ cu mai multe înțelesuri m-a derutat.
 Aveți dreptate , și primul și al doilea vers se referă la ea și nu la sine. Îmi cer scuze pentru lipsa de atenție la citirea textului.
 De ce am fost îndrumat spre o pistă falsă? Eu am văzut dincolo de aparențele vizualizării cuvintelor, prețioase idei. Dacă percepția mea e falsă înseamnă că nu am intuit tâlcul poemului. Eu astfel am descifrat versul ,,ea era doar un gând’’ , drept o fantasmă a bărbatului. Bărbatul, care este prin constituția sa psihică o ființă cu capul în nori își trăiește erotismul mai mult în fantasme decât în real. Femeia care prin constituția sa psihică este cu picioarele pe pământ, își trăiește mai puțin erotismul în fantasme. Este adevărat că și femeia are fantasmele ei erotice , dar ele cantonează cel mai adesea în sfera romantică; ale bărbatului aproape exclusiv în sfera sexualului.

 Răspuns: ,,Nu sunt agnostic!’’ Cred cu tărie că omul a fost predestinat să cunoască realitatea, fie ea creată de o entitate, fie evoluată dintr-un nimic material - o gaură neagră, în primele trei secunde ale existenței Universului. Omul, prin natura sa, a fost predestinat cunoașterii. Mitul biblic al alungării din rai pentru păcatul originar de a fi mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului devine un paradox, de vreme ce însăși Creatorul, conform mitului a afirmat: ,,Iată că omul a ajuns ca unul din noi , cunoscând binele și răul.\'\' Cunoașterea îl poate duce pe om la dumnezeire, dar în același timp și la pieire. Depinde de om ce cale apucă. Nu știu, dacă, prin acest scurt discurs am reușit să clarific echivocul orientării mele filosofice, anume că nu sunt adeptul scepticismului radical cu care este identificat agnosticismul.
Refuzul de a se pronunța asupra realității revine cu osebire teologilor. Eu nu refuz cunoașterea științifică a realității, și nici nu refuz să mă pronunț asupra ei, măcar cu mijloacele-mi modeste de care dispun.
Că realitatea din poemul dvs. este alta decât aceea decodată de mine asta e altă poveste. Ea ține mai degrabă de capacitatea mea hermeneutică decât de orientarea filosofică. Din aceste considerente nu văd ce anume din discursul precedent v-a condus la pre-concluzia și implicit întrebarea dacă sunt agnostic?! Întrebarea vizează clarificarea dvs. asupra orientării mele filosofice. Nu sunt adeptul agnosticismului, dar sunt discipolul fidel al idealismului. Cea mai bună dintre lumile posibile este o lume prea logic constituită, ca să fie o lume întâmplătoare. O lume care funcționează etern, autonom, fără intervenția ocazională divină, nu poate fi doar ,,un jeu de Monte Carlo\'\', cum afirma Jacques Monod, cu un început întâmplător, un big bang exploziv, care cu totul și cu totul întâmplător a atins prin evoluție, adică prin autoprogramare - o miraculoasă țintă - ființa rațională care îi decodifică tainele. ADN-ul, acest miraculos program genetic , reclamă o entitate programatoare supra-inteligentă. Cine a creat Programatorul, asta rămâne cu adevărat o mare taină, greu de pătruns. Putem doar, așa cum sugera Plotin să-i presupunem prin judecată rațională – existența.

Fără nici o altă intenție, decât un interes pur literar și filosofic rămân cititorul dumneavoastră fidel. Ideile dumneavoastră mă atrag și mă incită. Bărbatul mai mult decât femeia trăiește erotismul din fantasme. Narcis s-a îndrăgostit nu de chipul lui, ci de o fantasmă, de sora sa geamănă, de anima sa, de imaginea sa feminină. Nici un mit nu vorbește despre femeia narcisistă , ci doar de bărbatul - narcisist. Bărbatul se excită la vederea fantasmei, femeia la contactul epidermic real. Poate de aceea bărbații au o predilecție pentru imaginea erotică(pornografia e făcută de femei pentru bărbați), poate de aceea autoerotismul e practicat în proporții de aproape sută la sută de bărbați și într-un procent relativ cu mult mai mic de femei. Poem rătăcit în timp e iubirea bărbatului pentru o fantasmă - ,,ea era doar un gând…’’. Excelentă ideea care surprinde atât de realist iubirea masculină. Cu toată admirația pentru idee nu pot însă trece cu vederea peste puerile inadvertențe, ca de pildă ,,altoind cărări’’ care sună ca o notă falsă, apoi acel ,,să pui amprenta dinților tăi’’ la persoana a doua , după ce vorbiți mai întâi la persoana întâi - ,,să sfâșii din amintirile mele vreau.’’

Am căutat în Dex și nu pot să mă dumiresc. O fi poezia modernă o ,,tensiune semantică\'\' cum o numea Nichita Stănescu, o tensiune semantică a dicteului automat, lipsită de sens, dar cuvintele în sine nu trebuie să fie fără sens, căci devine agramate. Expresia ,,abunzi în asudă\'\', mi se pare complet neliterară. În rest poezia dă semne expresive ale ,,tensiunii semantice.\'\' Panica ce ne dă impulsul fugii nebune, este generată de ,,răscolitorul satrap\'\', un tiran ce stă mereu ascuns sub piele.

Mulțumesc mult Andrada Ianoși. Mă bucur că am atins o coardă sensibilă a sufletului. Comentariul tău e o încurajare. Tocmai cînd voiam să mă las de poezie și să revin la vechea mea iubire - filosofia, în cuvintele tale am găsit un imbold să mai rămân încă o vreme, în această ,,tensiune semantică\'\', cum numea poezia Nichita Stănescu.

Decizii în cămașă de forță e un semn al dorinței închise, fără nici o șansă de a fi exprimată liber; e o dorință nebunească, prinsă în cămașa de forță, de ar scăpa în libertate ar deveni devastatoare. Cum să iei decizii în cămașă de forță? Cum să-ți împlinești dorința dacă ai legat-o în cămașa de forță, gata s-o trimiți la balamuc? 07 e ziua când ar fi trebuit să se întâmple ceva, ceva deosebit de plăcut și frumos, dar nu se întâmplă nimic și 23 ți-l lipești ca o fantasmagorie a copiilor nenăscuți pe care-i îmbrățișezi.
Dar mai e o speranță, mai se zbate o șansă, un dumnezeu sau poate un înger păzitor, sau daimonul lui Socrate , care ne oprește să comitem răul, nedreptatea, să luăm decizii nebunești cu rațiunea prinsă în cămașa de forță, adică în stare de furie oarbă, neputincioasă.
Din păcate pe țeavă nu mai e loc pentru doi de aceea big-bang-ul, ziua nașterii, am înțeles, rămâne numai 23-iul dumneavoastră, nu mai participă nimeni, o poezie foarte personală tristă, sfâșietor de tristă…

Mulțumesc pentru urare. Aceeași zi bună v-o urez și eu. De fapt ar trebuie să fie ziua dumneavoastră bună, dacă Mara vine de la Maria , adică de la Fecioară. E ziua nașterii Maicii Domnului și Mariile își revendică numele de la ea. Dar poate Mara vine de la floarea de măr, sau de la fruct, de la măr. Ori a fost desprinsă din romanul lui Slavici? De oriunde vă va fi venind numele dumneavoastră, cu respect vă sărut mâna!

Unu și cu Unu e un număr extremist a matematicii combinării. Platon găsea asemenea extremisme în sfera politicii. Unu și cu una poate fi un zero compus. Golit de sămânță Unu se transformă într-o nulă, iar nula devine Unu. Asta la început de drum când mierea mai are gust și aromă, de flori de câmpie și, fructe exotice. Prima oară este mereu un miracol al aritmeticii unui zero compus. Mai apoi,hm! când mierea capătă gustul florilor de mucigai, rămâne doar o cale a laptelui, când Unu rămâne transformat în nula, iar nula nu se mai metamorfozează în Unu. Două nule nu mai încap una în alta, se anulează reciproc. Ca în Metamorfoza vampirului al lui Baudelaire...

Critica dvs. mă onorează. Greșelile sesizate, mai mult decât puerile, o să-mi aducă numai insomnii. De aici trag concluzia că pentru un debutant se simte nevoia unui spirit critic care să-mi citească scrierile înainte de a le publica. Dar unde să-l găsesc? Până la urmă o să fiu nevoit să devin propriul meu critic. Ageamii comit adesea hybris-ul auto-mulțumirii de sine.

Mulțumesc mult! Mă bucur că ți-a plăcut poezia aceasta foarte ,,masculină.\'\' Exprimă de fapt starea băiatului sau a bărbatului în absența femeii. Deși puține, poeziile tale sunt pline de miez feminin. Mai scrie! Voi fi citirorul tău fervent.

Destinul femeii este bărbatul. Destinul femeii sunt copii. Destinul femeii este familia. Destinul femeii e iubirea, legătura , unirea, comunicarea. Destinul femeii e unitatea familiei. O femeie nu se simte împlinită dacă nu naște.
Julien Benda, evreul francez, ostracizat de marii cărturari ai vremii pe care i-a etichetat drept trădători, a spus-o mai sugestiv decât mine.(Vă recomand în acest sens Secolul intelectualilor, de Michel Winock).
,,Bărbatul se gândește pe sine fără femeie. Femeia nu se gândește pe sine fără bărbat.\'\' (Julien Benda în Raportul lui Uriel). Întâmplare, acel joc al hazardului,nu influențează decât într-o mică măsură destinul, într-un procent infim. Destinul nostru nu este le jeu de Monte Carlo, cum afirma Jacques Monod. . Nu suntem conceptul a doi părinți întâmplători. Asemănarea în oglindă este cea care ne unește ,,întâmplător’’.
Bătaia de fluture nu declanșează la celălalt capăt al Pământului uragane. E doar un mit. Principiul de indeterminare al lui Heissenberg nu schimbă mișcarea programată a Universului. Totul este programare și nu totul este întâmplare cu credeau existențialiștii. Universul are totuși un sens rațional atâta vreme cât materia se organizează în forme și structuri raționale. Nu putem judeca Universul după iraționalitatea noastră - judecată generată de minți nevrotice( aproape toți existențialiștii au trăit în absența tatălui biologic, nu Cel Ceresc, sau, în cazul lui Kirkegaard, considerat părintele existențialismului cu un tată excesiv de bigot și de sever cu copii).
O lume a hazardului este o lume imposibilă. Dacă am fi fost consecința unei lumi a hazardului lumea biologică nu s-ar fi înmulțit stricto senso, în interiorul speciilor.
Vă puteți imagina o lume hibridă? De pildă o femeie să se împreuneze cu un șarpe și să dea viață unor ființe viabile? Interacțiunea dintre specii este foarte mică, iar progeniturile nu pot continua cursa evoluționistă , ca de pildă, cazul catârului.
Ereditatea înseamnă destin. Suntem rodul a două DVD-uri( 50% informația din spermatozoidul tatălui și 50% din ovulul mamei biologice, cu o dominantă și o recesivă, pentru fiecare genă combinată) o informație din trecut proiectată în viitor , care caută în realul din lumea exterioară, asemănare sau identitatea.
Informația ereditară codificată în arhetipurile și scheme din inconștientul colectiv și cel individual se constituie într-o lume virtuală( o lume posibilă) , care caută în exterior, în real identificarea cu lumea reală. Așadar, expresia populară ,,ce ți-e scris în frunte ți-e pus!\'\' are un suport fundamentat științific (psihanalitic și neuro-cognitiv).
În inconștientul fiecărei femei există acel animus, (descoperit de Jung) imaginea masculină a acesteia, care identifică în exterior bărbatul corespunzător. El este o variabilă a tatălui. Acesta este ursitul. Prin asta se confirmă conceptul de complex al lui Oedip, și nu prin atracția inconștientă a fetiței către tatăl biologic, cum afirma Freud.
Nu știu dacă m-am făcut înțeles , dar pentru edificare vă recomand cartea lui Gheorghe Oncea-Ursu, ereditatea și mediul în formarea personalității. Asemănarea până la identitate a gemenilor, e proba cea clară că avem un destin biologic, care cel mai adesea se completează și cu cel social. Scrierea dumneavoastră e gândită , dar nu are suport informațional. E mai mult un crez de moment.

Domnule Andrei Dragomir

Eu așa văd lucrurile…
Relația dintre om și Dumnezeu se fundamentează pe credință, relația dintre oameni pe încredere. Credința se bazează pe partea sentimentală a omului – iubirea și ura, încrederea pe rațiune. Rațiunea e calea de mijloc a judecății umane. Ea este forma cea mai adecvată democrației. Ideologiile, ca și credința se fundamentează pe aceeași latură sentimentală a omului – iubirea necondiționată față de conducător și ura până la exterminare față de adversarul politic.
Ca atare în calea de mijloc a rațiunii nu încape nici ura, nici iubirea sau într-o măsură foarte mică. Când gândirea este dominată de iubire sau ură ea devine extremistă și se supune unei anumite ideologii sau credințe. Atunci nu mai judecăm drept lucrurile, ci cu ranchiună. Socrate a spus că poți să-ți pierzi orice: patrie, frați, surori , părinți, copii, prieteni, bunurile toate , dar dacă ți-ai pierdut rațiunea ai pierdut tot. Or , judecata dominată de un anumit sentiment , de iubire sau ură, echivalează într-un anume sens cu pierderea rațiunii.
Dacă acest lucru s-ar avea în vedere în acțiunile noastre multe crime ar fi prevenite. Spuneam că și preoții sunt oameni și sunt mai înclinați spre cele lumești decât spre cele spirituale. Dar cu toate aceste nu trebuie judecați cu ură, fiindcă și noi avem păcatele noastre. Cine e fără de păcat să arunce primul cu piatra. Așa a spus Isus, când pârâșii i-au cerut s-o lapideze , după legile evreiești, pe femeia prinsă în preacurvie.
Ca să vă faceți o imagine cât de cât realistă vă propun, fără să încerc să vă lezez autoritatea în domeniu , să-l citiți pe scriitorul Damian Stănoiu , care a fost jurnalist până în 1913, în acel an a intrat în mănăstire, unde a sta până în 1927 , apoi a părăsit haina monahală și a trăit din romanele și povestirile sale pline de umor , care ironizau apucăturile clerului român.
Să nu mă înțelegeți greșit. Nu iau apărarea preoților. Dimpotrivă am avut destule meciuri cu unul mai abuziv dintre ei . La cunosc lăcomia și modul cum intermediază relația omului cu Dumnezeu –storcându-l de cât mai mulți bani. Dar nu-i pot judeca cu patimă.
Faptul că și-au cumpărat telefoane mobile, mașini de lux, etc. e în ton cu ansamblul societății. Ce-ați vrea să meargă ca Sfântul Anton în pustiu și să viseze până la nebunie la toate acestea? Disprețul dumneavoastră cuprinde se pare și o anumită doză de invidie. Nu aici este buba, nu aici e păcatul cel mare, ci acela de face rău cu gândul și cu fapta.
Întrebat de prietenul și discipolul său Criton de ce nu vrea să se salveze și să fugă, Socrate a răspuns, că e mai bine să suporte o nedreptate decât să comită una. A refuzat să asculte de îndemnul lui Criton și a rămas să-și primească paharul cu cucută. Socrate avea mare dreptate în acest sens și când făcea afirmația: ,,cunoașterea este virtute.’’ Poate că daimonul său îi șoptise că orice nedreptate mai devreme sau mai târziu este plătită, că există o justiție imanentă, cum spunea un mare criminalist român, Dumitru Ceacanica (vedeți n-am zis una divină, fiindcă divinitatea nu intervine în viața noastră ), care la nivelul inconștientului colectiv judecă și aplică pedeapsa meritată celui care a comis o nedreptate asupra unui alt semen.
În relația mea cu Dumnezeu îmi repugnă acea fides implicita , propusă de Sf. Augustin, care susținea intermedierea relației omului cu Dumnezeu, numai prin Biserică . Cât mă privește, o prefer pe cea propusă de Isus – o relație directă, fără acești mijlocitori, ce se auto-impun ca reprezentanți ai Domnului pe pământ. Dar nu simt dispreț și nu refuz să apelez la preot pentru anumite ritualuri.
Totuși există printre ei și adevărați credincioși. Nu pot să nu-l amintesc pe preotul Zamisnicu, preot cu har, arestat de comuniști și trimis la tăiat stuf în deltă, sub pretextul că făcea slujbe în tipul săptămânii și se ruga de unul singur la Dumnezeu. Acesta nu avea darul lăcomiei, deși avea treci copii de crescut . Dimpotrivă a fost singurul din șirul de preoți din Parohia satului Spineni, care împărțea copiilor , banii depuși , după obicei , de enoriași la icoana maicii Domnului. Pentru omul ignorant și mai cu seamă pentru femeii preotul are o influență foarte mare. Cel mai adesea iubirea femeii devine mistică. În condițiile îndrăgostirii ea nu mai poate face distincție între divinitate și iubit , adesea divinitatea este întruchiparea iubitului. De aceea nu-i de mirare că doi din zece preoți au relații sexuale cu unele fătuci. Poate ar trebui să îmbrăcăm haina preoțească ca să aflăm adevărata față a clerului.

Domnule Victor Potra, Domnule Andrei Dragomir
Sincer, pamfletul dumneavoastră n-a reușit să-mi inducă decât un rictus. Umorul grosier, gen vacanța mare, e prea vulgar. Pentru că abordați cu predilecție acest subiect vă recomand cărțile lui Damian Stănoiu, un scriitor interbelic, care a cunoscut viața monahală în toate ascunzișurile ei, și a descris cu lux de amănunte, cu un savuros umor, tarele celor îmbrăcați în sutană.
Preoții și călugării, deși sunt cu trupul la Domnul, și, ar trebui să fie, și cu cugetul, și cu inima îndreptate spre sacru, din nefericire pentru credincioși, au și trupul, și sufletul îndreptate spre profan. Călugări și ispite, Duhovnicul maicilor, Alegere de stareță, Eros în mănăstire sunt doar câteva din povestirile și romanele autorului.
Deși nu sunt ateu, nu sunt nici eretic și nu simt sentimente de dispreț față de biserici și religii ca domnul Andrei Dragomir.
Mă conformez totuși învățăturii lui Isus și când mă rog încerc să o fac așa cum El a recomandat, în cea mai izolată cameră a casei mele, și acolo, rupt de lume să-mi îndrept cugetul și inima spre El. O dac-aș putea să mă rup de această lume și să-mi îndrept cugetul și inima spre Dumnezeu! Dar cine poate? Un singur filosof reușea în meditațiile sale să intre în contact cu Nevăzutul – Plotin. Și poate marii mistici.
Cred cu tărie că lumea este autonomă, că Dumnezeu nu intervine ocazional în lumea asta, așa cum credea filosoful francez Malembrache. Dar nu pot crede în inexistența Lui. Lumea e prea inteligent construită ca să fie o emanație a materiei. Materia nu poate genera informație , dar informația poate genera materie. Dacă există o informație rațională la fundamentarea lumii și este după cum o dovedește ADN-ul , acea informație reclamă un Programator.
Plotin a afirmat că existența Lui nu se poate dovedi material ci doar se poate intui prin deducții raționale.( Vezi Plotin sau simplitatea privirii , autor Pierre Hadot)
Religiile ca și ideologiile sunt fundamentate pe latura emoțională, deci se fundamentează pe exaltarea irațională a omului - iubirea absolută pentru un idol , respectiv Dumnezeu, sau a Conducătorului, în cazul ideologiei și ura față de un presupus dușman – Satana, respectiv ura împotriva celor care nu sunt cu ei în cazul ideologiilor. De aici sloganul care a provocat atâtea atrocități nevinovaților: ,,Cei care nu sunt cu noi sunt împotriva noastră!’’ Din aceste considerente în prima comunitate creștină Anania și Safira au fost uciși (la fel cum au fost uciși de extremiștii de stânga și de dreapta cei care nu a fost cu Ideologia) pentru că nu și-au dat tot obolul comunității și au păstrat pentru ei câte ceva.
Ideologiile, asemeni religiile, ies din calea de mijloc a raționalului. Singura formă politică care rămâne în rațional este democrația. Dar și ea are tendințe ascunse spre anarhie , iar anarhia cere cu necesitate dictatura. Democrația cere o permanentă veghe pentru a contracara la timp tendințele anarhice și implicit pe cele extremiste, care conduc inerent la dictatură.
De aceea sunt întru-totul de acord cu o opinia dumneavoastră că ideologiile și religiile se fundamentează pe același mecanism.
Religiile și bisericile sunt totuși necesare și nu e cazul să le scuipăm cu disprețul nostru nemărginit. Pentru spiritele elitiste, ca dumneavoastră domnule Andrei Dragomir , poate nu sunt necesare nici religiile , nici bisericile, și ar trebuie demolate, și religiile desființate, dar pentru cele ignorante, biserica și religia, chiar de este ,,opiumul popoarelor’’ vorba lui Marx , sunt necesare.
Omul are nevoie pentru a supraviețui timpului, și de droguri spirituale, nu numai din cele materiale. O spune Baudelaire, poetul damnat, care simte, timpul, existența, ca o povară insuportabilă. Pentru a o suporta a apelat la drogul lui preferat – absintul. Vă întreb ce e mai bun pentru om? Drogul spiritual - opiumul popoarelor oferit de biserici sau alcoolul și drogurile chimice oferit de crâșmele depravate?

Și preoții sunt oameni, dar mai ales bărbați! Și ei sunt dotați cu organe sexuale. Și dacă sunt dotați astfel de ce nu s-ar deda plăcerilor trupești. A, veți spune că sunt slujitori ai Domnului și ca atare trebuie să fie cei mai morali din punct de vedere sexual. Dar și Isus a păcătuit cu Magdalena. A face dragoste cu o femeie este firesc și normal. E suficient să citești romanul Numele trandafirului, al lui Umberto Eco ca să-ți faci o imagine despre starea morală din mănăstirile catolice, dar și din cele ortodoxe.
Nu sunteți primul care i-a criticat pe preoți și nici ultimul, dar critica nu se face cu ură , iar în cazul pamfletului râsul trebuie să fie jovial, chiar sardonic, nu încruntat și isteric.
Și cine poate stopa sexualitatea? Cine poate să se abțină de la sex este un anormal. Nevroticii(depresivii) și Psihoticii(nebunii) au apetitul sexual redus la zero, fiindcă inconștientul asta le afectează mai întâi, emoțiile , sentimentele dorințele erotice.
Atâta vreme cât hipofiza fabrică testosteron sexul devine o necesitate stringentă. ADN-ul trebuie transmis cu orice preț. Gena egoistă nu cunoaște păcatul. Este o mașină infernală care vrea cu orice preț să proiecteze în viitor informația (Richard Dawkins, Gena egoistă, 1976) .
Nu acesta e păcatul că doi preoți din zece au relații sexuale cu fătuci venite la spovedanie. Cunosc și eu multe păcate erotice ale preoților .
Păcatul începe odată cu ieșirea din calea de mijloc a sexualității, cea naturală. Păcatul este perversiune. Dacă Carmen - Manuela Măcelaru a dat exemplu cu manualul de medicină legală cum că orice act care nu are ca scop procrearea este o perversiune, este cât se poate de real. Ea ar fi trebuit să precizeze că orice act care iese din firescul normalului este o perversiune. Asta ca să evite răspunsurile dumneavoastră ironice.
Folosirea prezervativului este echivalent cu metoda lui Onan, care nu este masturbare,cum bine a precizat Adrian Dumitru, ci doar prima metodă contraceptivă din istoria omului( dacă istoria omului e cea biblică).
Nu știu dacă onanismul este o perversiune doar pentru că bărbatul își depune sămânța ante-porta, dar pot spune că tot ce iese din calea de mijloc, adică din sexul natural sunt forme extremiste de sexualitate și se pot încadra în categoria perversiuni, ca spre exemplu sexul oral , anal, homosexualitatea, lesbianismul, bestialitatea, voyorismul, necrofilia,pedofilia, gerontofilia, incestul, masturbarea, sado-masochismul, scatofilia, uranismul, etc. Ele pot fi catalogate de ortodoxie drept păcate. Dar să nu uităm că omul încă de la începuturile sale a fost mereu supus tentației fructului oprit. Așadar toate perversiunile sunt fructe ale răului dar cu atât mai tentante pentru fiecare individ - bărbat și femeie sănătoși la trup și la minte. Dacă ne luăm după mitul biblic cele două cetății Sodoma și Gomora au fost nimicite pentru păcatul sodomiei în care căzuseră oamenii din cele două cetăți. Salvată familia lui Lot cu cele două fete se refugiază în munți. Dar ele nu ezită să-și îmbete tatăl și să comită actul incestului.
Mă întreb care păcat este mai mare - homosexualitatea sau incestul? Poate pentru numărul mic de oameni din acele vremuri, homosexualitatea era cu adevărat un mare păcat, iar incestul o necesitate.
În vremurile noastre însă când lumea a ajuns la apogeul numeric păcatele s-au inversat. Poate că homosexualitatea nu mai este un mare păcat ci o necesitate , un procedeu folosit inconștient pentru autoreglarea speciei, iar incestul un mare păcat.
Pamfletul e poate ce mai bună armă de îndreptare a moravurilor. Pamfletul fără ură și fără istericale.

Doamnă Stela Baba. Mă bucur nespus c-am reușit să redau un crâmpei dureros din drama țărănimii din realitatea cruntă a acelor vremuri. Mă onorează elogiul că v-am impresionat. Mulțumesc pentru atenționare asupra greșelii de redactare. Impresionarea dumneavoastră mă obligă la scrierea unui eseu. Îmi cer scuze că n-am răspuns mai repede , dar am fost plecat pentru câteva zile într-o urgență - la muncă la țară. Numai cine a trăit istoria acelor vremuri a vânătorii de oameni poate înțelege cât de tragică a fost soarta multor familii de la sate.

D-le Ionuț Mihai Smocot. Respectul meu pentru dialogul inițiat de dumneavoastră. Mircea Eliade și-a impus din fragedă tinerețe un program spartan în privința studiului. Dar nu toți oamenii care accesează plăcerile spiritului sunt croiți după același calapod și nici nu avem pretenția de a ajunge o valoare culturală de talia lui. E un risc enorm să te supui unui asemenea program spartan. Trebuie să ai o anumită chemare, o voință izvorâtă din noi și dincolo din noi, care să ne împingă cu o forță devoratoare spre împlinirea unui scop. Mircea Eliade s-a văzut proiectat în fruntea generației sale și numai cu supremul său efort a putut rămâne acolo. Mircea Eliade a fost unul din cei trei mari magi ai României interbelice și postbelice. Acum nu am timp, voi pleca pentru două săptămâni, dar la întoarcere voi scrie un eseu despre trăirea vieții. Se pare că există o rătăcire a tinerilor în această junglă de informații, de idei, unele periculoase, de tentații spirituale absurde. Unora le-au sucit mințile până acolo, încât nu au mai găsit nici un sens vieții. Fiecare etapă a vieții trebuie trăită după normele ei biologice, fără a ne lăsa dominați mai mult de plăcerile dionisiace decât cele apolinice. În această privință cred că morala lui Epicur este dintre toate formele de morală - hedonistă , cinică, stoică, creștină, cea mai adecvată ființei umane o îmbinare armonioasă a plăcerilor senzuale kinematice, cum le numea filosoful, plăceri trecătoare, cu cele katastematice - spirituale, în care dominante să fie acestea din urmă, plăceri ce pot fi prelungite la nesfârșit și care nu afectează în vreun fel ființa umană, spre deosebire de cele kinematice care pot îmbolnăvi grav organismul. Renunțarea treptată odată cu înaintarea în vârstă la plăcerile senzoriale în favoarea celor spirituale. Așadar, în perioada tinereții până la maturitate(în jurul vârstei de 35 de ani) este bine ca dominante să fie plăcerile senzoriale - acestea fiind conforme cu dezvoltarea biologică, iar mai apoi cele katastematice până la sfârșitul vieții. Nu poți însă cunoaște cu adevărat viața , dacă nu ai gustat din plăcerile senzoriale. De aceea aceste experiențe nu trebuie ratate. Experiențele trăite în exercițiile de zi cu zi ale existenței formează fundamentul moral al vieții. Regula de aur ce trebuie respectată cu strictețe este aceea ca în varii relații să nu faci rău. Cel mai ușor e să faci rău, cel mai greu e să faci bine. Trăim într-o lume autonomă. Dumnezeu nu intervine în această lume spre a pedepsi pe unul sau pe altul pentru păcatele săvârșite. Dar deși lumea este autonomă și individul la fel, nu înseamnă că este și independent. În cadrul existenței noastre se realizează relații de interdependență, relații care la nivelul inconștientului contabilizează și autoreglează binele și răul pe care îl facem cu gândul sau cu fapta. Există astfel o justiție imanentă care mai devreme sau mai târziu se va întoarce împotriva noastră. Socrate a sesizat bine lucrul acesta, că omul nu comite răul cu bună știință ci din ignoranță. Dacă omul ar fi conștient că răul se va întoarce împotrivă-i mai devreme sau mai târziu în cursul vieții ar evita să comită răul asupra semenului său. Același lucru la spus și Isus.

Mulțumesc mult. O fată din Câmpu lui Neag poate naște o legendă. Și chiar este o legendă de pe acele locuri. N-am călcat în viața mea pe acele meleaguri, dar îmi doresc mult s-ajung pe-acolo. Legenda fetei am aflat-o de la un baci din Câmpu lui Neag pe care l-am întâlnit la Sibiu. Eu n-am făcut decât s-o transcriu în versuri. Din păcate miturile și legendele nu mai sunt agreate de omul modern. Omul modern este atât de puternic ancorat în real încât a pierdut acest spirit specific al omului arhaic și în parte a celui istoric. Omul modern nu mai naște legende și mituri. El le distruge. Numai omul arhaic a trăit cu adevărat acel timp de aur al miturilor și legendelor – al coabitării cu zeii. Unele mituri afirmă că omul modern trăiește în timpul tenebrelor. Mircea Eliade a sesizat acest lucru în Mitul eternei reîntoarceri. Și oare nu trăim un timp al tenebrelor. Di nefericire se aud tot mai multe preziceri de Cassandre științifice. Savanți din cele mai cunoscute domenii astronomice, geografice, fizice se întrec să ne prezinte scenarii apocaliptice – lovirea pământului de comete, meteoriți, încălzire globală, îndepărtarea lunii de Terra, mega-erupții vulcanice, etc. Între idilicul om arhaic și istoric, omul modern ne apare drept un paranoic – nepregătit, dar gata oricând să fie suprimat de profețiile acestor Cassandre, pe care nici ei înșiși nu le cred, cum nici Cassandra nu a crezut propriile ei profeții . Omul modern este omul tenebrelor. Totuși, acel spirit autohton se regăsește încă pe toate meleagurile românești , de acea l-am imprimat și nu ,,inprimat\'\' poeziei.,,Mortul de la groapă nu se mai întoarce!\'\' e un proverb ce provine din înțelepciunea populară românească. Și nu numai. Să nu te superi pe mine, dar ca să scrii literatură, nu trebuie să neglijezi limba literară. Dacă unele greșeli din fuga condeiului pot fi trecute cu vederea, cele din necunoașterea limbii literare sunt de neiertat și te poate costa mult. Nu neglija limba literară! Se cere multă lectură, enorm de multă. Cum spunea George Enescu într-o celebră cugetare: creația reprezintă unu la sută talent și nouăzeci și nouă la sută muncă. E un pic de exagerare în cugetarea celebrului muzician, dar este clar că un talent se poate lesne risipi dacă nu e susținut de o continuă muncă. Ca spre exemplu Păstorel care și-a risipit talentul prin crâșme, scriindu-și celebrele sale epigrame, adeseori pe șervețele de masă. Ca să creezi cu adevărat trebuie să-ți placă mult ceea ce faci, să iubești mai mult ca orice creația, atât de mult încât să uiți de tine și de lume, să te rupi total de materialitatea lumii și să zbori doar în sfera spiritul ei.
Actul creator e momentul de meditație când ne rupem complet de această lume, e realizarea unei meditații la fel de profundă, ca meditațiile lui Plotin sau cele ale lui Isus. Actul creator în sine e o iubire mistică. Isus spunea că dacă vrei să te rogi cu adevărat lui Dumnezeu, nu e nevoie să-ți afișezi prezența în vreo biserică, ci să te retragi în cea mai izolată cameră a casei tale și acolo, rupt complet de lume, să-ți îndrepți cugetul și inima spre Dumnezeu. Cine poate face acest lucru? Numai marii mistici. Cine se poate rupe complet de lume și își poate îndrepta gândul și inima spre actul creator? Numai adevărații creatori. E o patimă la fel de devoratoare ca a femeilor care merg să-și cumpere îmbrăcăminte. Dacă îmbrăcatul pentru o femeie este o adevărată artă, pentru bărbați este un adevărat plictis, o corvoadă insuportabilă, un timp pierdut. Pentru ele, însă, este o sublimă voluptate. E pasiunea lor, adevărată patimă pentru a se face cât mai frumoase ca să atragă privirile apreciative ale masculilor și invidia sau admirația celorlalte congenere. E dominanta lor în a se transpune în variabile ale doamnei Bovary. Ea vrea mereu să fie alta decât este în realitate. Pentru ele cosmetizarea este la fel de dorită cum e dorită de femei iubirea romantică. În sfera modei femeiele sunt adevărate artiste. Înclinația asta spre cosmetizare și spre înfrumusețare la femei este programată genetic. Cele mai îndepărtate civilizații ale trecutului , ca spre exemplu cea egipteană o prezintă pe femeie la fel de preocupată de aspect și formă. La fel cum bărbații sunt genetic tentați de putere - de puterea fizică, de puterea spiritului, dar mai cu seamă de puterea politică. Femeile trăiesc cu fiecare rochie, geantă, ruj , parfum sau bijuterie cumpărată un adevărat mini-orgasm, cum se exprima cinic , un crainic de la un post de radio. Așa cum femeia face din minuțiozitatea cu care își etalează frumusețea, o artă, trăindu-și astfel micile ei orgasme, la fel noi, bărbații fac din actul creator o artă, trăindu-ne micile sau marile lor orgasme. Actul creator afirma Freud este pentru oricare creator fie le savant, inovator, inventator, artist, actor, o sublimare a orgasmului erotic. Femeile, care, prin excelență sunt înclinate spre iubirea romantică, renunță cu ușurință la o mare iubire, refulându-și astfel marile ei orgasme, și, se căsătoresc cu un bogat, care le asigură banii cu care își pot astfel satisface zilnic, micile lor orgasme. Asemenea lor bărbații renunță la puterea spiritului pentru puterea politică. Aceasta la fel cum cosmetica le asigură femeilor mini –orgasmele zilnice la fel îi asigură masculului politic – mini-orgasme zilnice. Câți creatori, unii de geniu, nu s-au lăsat seduși de tentația puterii politice! Iertată-mi fie această divagație, dar am făcut-o cu scopul de-a înțelege actul creator. Actul creator e în sine cel mai mare consumator de libido.

Dragă (con)frate de la Chișinău. Îmi permit să fac unele precizări. Elena din Troia nu lui Ahile i-a sucit mințile, ci Paris al doilea fiu al regelui Troiei i-a sucit mințile Elenei care era căsătorită cu Menelau, regele Spartei. ( Vezi Iliada, vezi Dicționar de mitologie greacă și romană. Lui Ahile nu o femeie, ci un bărbat i-a sucit mințile - prietenul lui Patrocle despre care se crede că între ei exista o relație homosexuală. La grecii antici aceasta era o legătură normală . Vezi Platon. Deși Homer spune că frumoasa Elena ar fi fost cauza războiului, asta e numai o apreciere romanțată de poet. Adevăratele cauze au fost altele și nu e cazul să le comentăm aici. Din nefericire se pare că purtătoarele numelui de Elena sunt în unele cazuri adevărate calamități pentru o comunitate sau chiar pentru un popor. Noi avem două exemple a căror nume au rămas în memoria populară ca fiind cele mai hulite: Elena Lupescu metresa lui Carol al doilea și Elena Ceaușescu se pare eminența cenușie al lui Ceaușescu. Sunt și Elene care s-au făcut iubite și au rămas în memoria poplară ca mame bune, ca spre exemplu Elena Cuza.

Despre ispită! Unde credeți că este adevărata încercare a credinței? Unde credeți că e adevărata rezistență față de ispită. Mullți ar crede că adevăratul test se dă în fața ispitei pe care o poți atinge. Și totuși Flaubert a arătat că adevăratul test în fața ispitelor e în absența lor, e în pustiu. Chinul foamei este cu atât mai mare cu cât posibilitățile de a-ți astâmpăra foamea sunt mai reduse.În fața ispitei, chiar dacă îți este foame psihicul refulează dorința pentru mai tîrziu, acolo în pustiu nu mai există speranță să-ți astâmperi foamea. De accea Sfântul Anton e bântuit de coșmaruri, încât el chiar le crede reale și ele devin chiar reale pentru psihicul lui înfometat și însetat,supraplin de dorințe refulate. Atât de reale devin ispitele, încât Sfîntul Anton al lui Flaubert, aproape că nu mai poate distinge realul de imaginar.
Postul este, într-adevăr, un timp al pustniciei, dar în condițiile abundenței alimentare de astăzi postul a devenit un surogat al pustnicie, un procedeu de dezintoxicare a organsimului. Adevărata pustnicie a postului e în timpul fometei, e în abesnța femeii. Dar oare chiar trebuie să renunțăm la plăcerile trupești în post. Biserica pledează pentru renunțare. Totuși biologic omul și mai ales bărbatul astfel făcut. Dacă , vorba poetului, păsărilor le vine de vreo două ori pe an, omul și mai cu seamă bărbatul tânăr are această nevoie zilnică de sex. Dacă așa am fost constituiți de creator, se poate oare biserica opune? Ar însemna că se opune creației. Nu mă pot face pustnic adevărat nici măcar în timpul postului. Parțial,da. Și nu știu cine-i cu adevărat capabil de oa adevărată pustnicie. Un om rațional, nu. Nici chiar cei chemați de harul religiei.
De aceea Tagore refuză categoric să se facă pustnic, de aceea el știe că nu poate rezista pustniciei, decît satisfăcându-și cel puțin în parte dorințele și necesitățile: să fie însoțit de o prietenă și să aibă un adăpost. Parcă l-ar fi studiat pe Epicur.
E dovedit de altfel de micii socratici, care au dus morala lui Socrate la extrem, că extremismele morale de orice fel, fie cele care pledează la renunțarea definitvă la plăceri cum e școala cinică, fie cea hedonică care pledează pentru trăirea la maxim a plăcerilor comportă riscuri majore; prima duce la duce la pustnicie absolută și comportă riscul nebuniei, cealaltă duce la dezgust de viață și sfârșește în pesimism și sinucidere. Cea mai realistă pentru om rămâne calea de mijloc,cea a rațiunii din care s-a inspirat Epicur și care propune cea mai bună morală, cea a trăirii cu moderație a plăcerilor trupești, a renunțării în mod treptat la aceste pe măsura înaintării în vîrstă și înlocuirii acestor plăceri trupești trecătoare, kinematice(senzoriale cu cele katastematice, spirituale ce pot fi prelungite la nesfîrșit(nu prin cultura televizorului, care tembelizează), ci prin cultivarea minții cu spirit, cu cunoaștere și înțelepciune.
Morala lui Epicur corespunde și răspunde cel mai bine naturii umane. Ea are și momente de pustnicie, nu neapărat numai la bătrînețe, ci și la tinerețe, dar și posibilitatea de a trăi plăcerile pentru a te elibera de coșamrurii și obsesii care pervertesc psihicul și sufletul. Și mai cu seamă îndeamnă la plăcerile spirituale.
Din nefericire aceasta e marea problemă a bătrâneții. ,,Ce facem cu timpul?\'\' se întreba Mircea Eliade într-o nuvelă, referindu-se la bătrînii ieșiți la pensie. Cei mai mulți îl omoară în crâșme sordide. Ar trebui ca bătrânețea să fie un timp al pustniciei, dar se dovedește a fi un timp al silniciei.

Ce credeți fata e naivă sau Ion e un sperjur? Există și printre masculi destui creduli. Naivitatea e mai degrabă un apanaj a adolescenței, decât o dominantă a sexului slab. Mesajul poeziei e mai degrabă misogin, decât corectiv. Poate ar fi mers la epigrame... Cu sentimentele nu te joci. Se întorc ca un bumerang împotriva dumneavoastră.