În grădina lui Epicur

O poezie de dragoste care arata dorinta de iubi,si dupa ce ceasul a sunat,aratand o frica de dumnezeu,moarte,diavol pe care locuitorii acestei zone,pamant apropiat mie,o au in sange,dar din pacate ea se si mai uita,persistand numai in oamenii batrani,care incearca dupa tineretea lor-de oaie neagra- sa-si rascumpere greselile.
O poezie care poate naste legende,cu fata de la Campul de Neag.
\"mortul de la groapă nu se mai întoarce\"
e vorba atat de des folosita,uneori si modificata,in locurile acestea,incat insipira, ca si restul versurilor,un aer atat de cunoscut mie,un aer sa zic autohton,pe care nu-l puteati inprima daca nu a-ti calcat aceste meleaguri.

Mulțumesc mult. O fată din Câmpu lui Neag poate naște o legendă. Și chiar este o legendă de pe acele locuri. N-am călcat în viața mea pe acele meleaguri, dar îmi doresc mult s-ajung pe-acolo. Legenda fetei am aflat-o de la un baci din Câmpu lui Neag pe care l-am întâlnit la Sibiu. Eu n-am făcut decât s-o transcriu în versuri. Din păcate miturile și legendele nu mai sunt agreate de omul modern. Omul modern este atât de puternic ancorat în real încât a pierdut acest spirit specific al omului arhaic și în parte a celui istoric. Omul modern nu mai naște legende și mituri. El le distruge. Numai omul arhaic a trăit cu adevărat acel timp de aur al miturilor și legendelor – al coabitării cu zeii. Unele mituri afirmă că omul modern trăiește în timpul tenebrelor. Mircea Eliade a sesizat acest lucru în Mitul eternei reîntoarceri. Și oare nu trăim un timp al tenebrelor. Di nefericire se aud tot mai multe preziceri de Cassandre științifice. Savanți din cele mai cunoscute domenii astronomice, geografice, fizice se întrec să ne prezinte scenarii apocaliptice – lovirea pământului de comete, meteoriți, încălzire globală, îndepărtarea lunii de Terra, mega-erupții vulcanice, etc. Între idilicul om arhaic și istoric, omul modern ne apare drept un paranoic – nepregătit, dar gata oricând să fie suprimat de profețiile acestor Cassandre, pe care nici ei înșiși nu le cred, cum nici Cassandra nu a crezut propriile ei profeții . Omul modern este omul tenebrelor. Totuși, acel spirit autohton se regăsește încă pe toate meleagurile românești , de acea l-am imprimat și nu ,,inprimat\'\' poeziei.,,Mortul de la groapă nu se mai întoarce!\'\' e un proverb ce provine din înțelepciunea populară românească. Și nu numai. Să nu te superi pe mine, dar ca să scrii literatură, nu trebuie să neglijezi limba literară. Dacă unele greșeli din fuga condeiului pot fi trecute cu vederea, cele din necunoașterea limbii literare sunt de neiertat și te poate costa mult. Nu neglija limba literară! Se cere multă lectură, enorm de multă. Cum spunea George Enescu într-o celebră cugetare: creația reprezintă unu la sută talent și nouăzeci și nouă la sută muncă. E un pic de exagerare în cugetarea celebrului muzician, dar este clar că un talent se poate lesne risipi dacă nu e susținut de o continuă muncă. Ca spre exemplu Păstorel care și-a risipit talentul prin crâșme, scriindu-și celebrele sale epigrame, adeseori pe șervețele de masă. Ca să creezi cu adevărat trebuie să-ți placă mult ceea ce faci, să iubești mai mult ca orice creația, atât de mult încât să uiți de tine și de lume, să te rupi total de materialitatea lumii și să zbori doar în sfera spiritul ei.
Actul creator e momentul de meditație când ne rupem complet de această lume, e realizarea unei meditații la fel de profundă, ca meditațiile lui Plotin sau cele ale lui Isus. Actul creator în sine e o iubire mistică. Isus spunea că dacă vrei să te rogi cu adevărat lui Dumnezeu, nu e nevoie să-ți afișezi prezența în vreo biserică, ci să te retragi în cea mai izolată cameră a casei tale și acolo, rupt complet de lume, să-ți îndrepți cugetul și inima spre Dumnezeu. Cine poate face acest lucru? Numai marii mistici. Cine se poate rupe complet de lume și își poate îndrepta gândul și inima spre actul creator? Numai adevărații creatori. E o patimă la fel de devoratoare ca a femeilor care merg să-și cumpere îmbrăcăminte. Dacă îmbrăcatul pentru o femeie este o adevărată artă, pentru bărbați este un adevărat plictis, o corvoadă insuportabilă, un timp pierdut. Pentru ele, însă, este o sublimă voluptate. E pasiunea lor, adevărată patimă pentru a se face cât mai frumoase ca să atragă privirile apreciative ale masculilor și invidia sau admirația celorlalte congenere. E dominanta lor în a se transpune în variabile ale doamnei Bovary. Ea vrea mereu să fie alta decât este în realitate. Pentru ele cosmetizarea este la fel de dorită cum e dorită de femei iubirea romantică. În sfera modei femeiele sunt adevărate artiste. Înclinația asta spre cosmetizare și spre înfrumusețare la femei este programată genetic. Cele mai îndepărtate civilizații ale trecutului , ca spre exemplu cea egipteană o prezintă pe femeie la fel de preocupată de aspect și formă. La fel cum bărbații sunt genetic tentați de putere - de puterea fizică, de puterea spiritului, dar mai cu seamă de puterea politică. Femeile trăiesc cu fiecare rochie, geantă, ruj , parfum sau bijuterie cumpărată un adevărat mini-orgasm, cum se exprima cinic , un crainic de la un post de radio. Așa cum femeia face din minuțiozitatea cu care își etalează frumusețea, o artă, trăindu-și astfel micile ei orgasme, la fel noi, bărbații fac din actul creator o artă, trăindu-ne micile sau marile lor orgasme. Actul creator afirma Freud este pentru oricare creator fie le savant, inovator, inventator, artist, actor, o sublimare a orgasmului erotic. Femeile, care, prin excelență sunt înclinate spre iubirea romantică, renunță cu ușurință la o mare iubire, refulându-și astfel marile ei orgasme, și, se căsătoresc cu un bogat, care le asigură banii cu care își pot astfel satisface zilnic, micile lor orgasme. Asemenea lor bărbații renunță la puterea spiritului pentru puterea politică. Aceasta la fel cum cosmetica le asigură femeilor mini –orgasmele zilnice la fel îi asigură masculului politic – mini-orgasme zilnice. Câți creatori, unii de geniu, nu s-au lăsat seduși de tentația puterii politice! Iertată-mi fie această divagație, dar am făcut-o cu scopul de-a înțelege actul creator. Actul creator e în sine cel mai mare consumator de libido.

Se pare ca m-am inselat in privinta vizitei dv pe aici,dar cel putin aerul autohton,era dat de un localnic,din cate imi amintesc legenda acesta o cunosc numai batranii,eu fiind din o generatie tanara. S-au pierdut miturile si legendele in drum spre generatiile tinere,cat despre creatie,nu pot decat sa va multumesc asupra sfaturilor ascunse in cuvinte,cateodata e usor sa te desparti de lumea materiala,dar te trezesti usor fiind lovit de o palma,un bobarnac sau un ghiont,poate o fii cazul meu,cat despre lectura,nu odata m-am scufundat in mintea vreunui autor,dar timpul,stresul,nebunia varstei mai ma inping si spre alte lucruri. Barbatul desigur ca vrea puterea,in zilele noastre toti tanjesc spre o functie cu putere,aici find si cazul meu,in timpuri stravechi barbatii aveau o asa mare pofta de putere incat erau dispusi sa creeze o societate nascuta pe bazele puteri,sparta,pe cand femile se multumeau cu putin,in zilele de azi multi se multumesc cu micile placeri ale vietii de zi cu zi,putin cu cate putin,cateodata neavand nici putinul acela isi sacrifica propria finta,propiul suflet pentru mai mult,multi nu-si dau seama ca poate fii destul de usor sa te ridici atat de departe cati ani ai trai,ar trebui fiecare sa fie inchis undeva si torturati psihic zilnic :
-Nu o sa ajungi nimic in viata! Stii de ce? Findca eu iti contolez viitorul acum!
O tortura care pe mine ma ajutat sa gandesc,sa vreau sa ajung cat se poate de sus si nu neaparat in politica,unde singurul talent pe care-l poti inbunatii este \"pacatul\",mai bine aspiri catre altceva catre o corectitudine; o tortura inpusa de viata,dar care poate fii constructiva pentru cei care au o motivatie in plus,decat sa te multumesti cu mici-orgasme mai bine induri o perioada de \"post\" si apoi prinzi cel mai mare val care va creste cu anii tai

D-le Ionuț Mihai Smocot. Respectul meu pentru dialogul inițiat de dumneavoastră. Mircea Eliade și-a impus din fragedă tinerețe un program spartan în privința studiului. Dar nu toți oamenii care accesează plăcerile spiritului sunt croiți după același calapod și nici nu avem pretenția de a ajunge o valoare culturală de talia lui. E un risc enorm să te supui unui asemenea program spartan. Trebuie să ai o anumită chemare, o voință izvorâtă din noi și dincolo din noi, care să ne împingă cu o forță devoratoare spre împlinirea unui scop. Mircea Eliade s-a văzut proiectat în fruntea generației sale și numai cu supremul său efort a putut rămâne acolo. Mircea Eliade a fost unul din cei trei mari magi ai României interbelice și postbelice. Acum nu am timp, voi pleca pentru două săptămâni, dar la întoarcere voi scrie un eseu despre trăirea vieții. Se pare că există o rătăcire a tinerilor în această junglă de informații, de idei, unele periculoase, de tentații spirituale absurde. Unora le-au sucit mințile până acolo, încât nu au mai găsit nici un sens vieții. Fiecare etapă a vieții trebuie trăită după normele ei biologice, fără a ne lăsa dominați mai mult de plăcerile dionisiace decât cele apolinice. În această privință cred că morala lui Epicur este dintre toate formele de morală - hedonistă , cinică, stoică, creștină, cea mai adecvată ființei umane o îmbinare armonioasă a plăcerilor senzuale kinematice, cum le numea filosoful, plăceri trecătoare, cu cele katastematice - spirituale, în care dominante să fie acestea din urmă, plăceri ce pot fi prelungite la nesfârșit și care nu afectează în vreun fel ființa umană, spre deosebire de cele kinematice care pot îmbolnăvi grav organismul. Renunțarea treptată odată cu înaintarea în vârstă la plăcerile senzoriale în favoarea celor spirituale. Așadar, în perioada tinereții până la maturitate(în jurul vârstei de 35 de ani) este bine ca dominante să fie plăcerile senzoriale - acestea fiind conforme cu dezvoltarea biologică, iar mai apoi cele katastematice până la sfârșitul vieții. Nu poți însă cunoaște cu adevărat viața , dacă nu ai gustat din plăcerile senzoriale. De aceea aceste experiențe nu trebuie ratate. Experiențele trăite în exercițiile de zi cu zi ale existenței formează fundamentul moral al vieții. Regula de aur ce trebuie respectată cu strictețe este aceea ca în varii relații să nu faci rău. Cel mai ușor e să faci rău, cel mai greu e să faci bine. Trăim într-o lume autonomă. Dumnezeu nu intervine în această lume spre a pedepsi pe unul sau pe altul pentru păcatele săvârșite. Dar deși lumea este autonomă și individul la fel, nu înseamnă că este și independent. În cadrul existenței noastre se realizează relații de interdependență, relații care la nivelul inconștientului contabilizează și autoreglează binele și răul pe care îl facem cu gândul sau cu fapta. Există astfel o justiție imanentă care mai devreme sau mai târziu se va întoarce împotriva noastră. Socrate a sesizat bine lucrul acesta, că omul nu comite răul cu bună știință ci din ignoranță. Dacă omul ar fi conștient că răul se va întoarce împotrivă-i mai devreme sau mai târziu în cursul vieții ar evita să comită răul asupra semenului său. Același lucru la spus și Isus.