Andrei Lucian

Eram un grup de copii bosumflați Până când ai venit tu Și ne-ai cântat din armonia orgoliilor rănite Ne-ai trezit: sunteți marionete în mâinile cuiva! ne-ai ironizat, pe noi, copiii de atunci,

De când mi-am botezat cu trei silabe Trupul încleștat în legăturile sufletului, Pot ușor să spun cine sunt În trei bulgări de aer zvărliți pe gură Cu interes și cu accent balcanic peste Pădurea

Valuri tinere de aer cald pătrund în defectele Dornice de joaca de la amiază… nu are limite ventilatorul pornit spre punctul roșu dureros în care te aștept îndrăgostit ating camera în

doar lucrurile ce nu-și aparțin deplin se reflectă copilăroase în tot ceea ce întâlnesc pe cale. cultiv rezerve, regenerări intime în fața morții. O frică umană aproape lichidă adapă câinii pe

Sensul unic de pe strada ta Nu are sens Nu ai mașină, dar ești pe avarie Pe la mijlocul zilei te gândești aiurea la timpul pierdut, cea mai apropiată rudă a ta Chestia aia reală declanșată de

petreceam în jurul tău cu tot ce aveam eu mai bun: un umăr de prieten uzat și câteodată luat peste picior. un bulevard cu ochi negri și căprui, cu pași mulți și amărui se așternea cu mult în

ne vom înțelege cât să ne doară privirile în gol le vom închide-ncet sub pleoape legați cu sforile tăcerii vom împărți lumea în două păreri diferite vom înfrumuseța fără milă singurătatea

un nor din acela,vulcanic, decupase zborul avioanelor de pe terenurile de joacă stăteam pe o bancă din nenumăratele bănci, într-un parc din nenumăratele parcuri din londra, din singura londra

Ea stătea rezemată de iarbă, întinsă... spre dreapta sfârșindu-se în mâna dreaptă strânsă, spre stânga sfârșindu-se în mâna stâng-ascunsă, mai jos de gleznă sfârșindu-se-n talpa desculță, mai sus

printre uitările spontane pe marginea trupului timpul decupa o vârstă neașteptat de tânără un deget înmuiat în chipul tău striga restul trupului pentru a-și atinge ziua de naștere o intimitate

Scrumul norilor din scrumieră Și visul părului des din capul unui chel Se întâlnesc amândouă Despărțite de-o umbrelă. Mersul tău pustiu și fără geniu Mă îndeamnă să m-alint Pe cărările ce

Când bărbatul scrie Femeia este mai frumoasă Își pune aripi de teamă să nu-l piardă Și-l urmărește Când el se lasă pe gânduri Ea este mai frumoasă Își descoperă fruntea de teamă să nu-l

Amprentele poleiau trupul Descojindu-l de haine. Iubirea întoarsă pe toate părțile De la o viață la alta Prelungea fisuri, Capilare cosmice Prin care stelele Þineau legatura Cu cei

Orizontul își acordează trăsăturile cu aerul celor care îl privesc. De aceea uneori el pare că ne sărută, de aceea uneori el pare că ne privește gândindu-se la o viață mai fericită. Amintirile

paznicul meu, contrastând cu propriile aripi, o versiune trivială a divinității, făcea paradă cu arme orientate spre diferite vârste, locul meu de joacă era pământul jefuit de soare, îmi

culorile se tulburau neputincioase la suprafață lăsând loc gândului să curgă limpede în adâncuri. icoana înfățișa un sfânt și pe călăul său, amândoi deopotrivă primind rugăciunea ta.

ei veneau de departe trecând pe lângă noi și plecând mai departe. tot ce era afară încăpea înăuntru și tot ce era înăuntru se vedea de afară fără excepție. florile pustiau pustiul cu parfumul

Nu-i așa că trupul E anotimpul frumoaselor, păcatelor flori? Ce fel de rupere de nori Să-ți spele piciorul Băgat în viața mea? Între atâtea pseudonime întinse Nici visele nu-mi vin Și

Un pumn de flori aruncat pe marginea coșmarului arată ca vindecarea care caută adânc o rană inexistentă. Nu poți pecetlui viața cu un sentiment de vinovăție fără să evacuezi pe toți din

Se ia tandrețea și se taie în două inimi roşii cele patru zări. Dragostea tăcută despică poezie pe chestia aia din mijlocul plăcerii. Pe marginile clipei încolțește beția din câteva amintiri

Mai mult decât o tăcere scuipată-ntre ochi ce crezi că ai să primești din gura mea? în timp ce despachetai distanțe noi față de mine, ți-am rupt lumea în bucăți căutându-mi locul în

Pământul avea frisoane ori de câte ori înghițea omul. Trimise îngerii să-l dezgroape dar peste tot vedeai îngeri de-a lungul istoriei cu hârlețele zdrobite de inima pietroasă a omului. pe

se sprijinea de gărdulețul ce separa aerul imens al primaverii de restul lumii. lucrase în ultima vreme la o înjurătură care să nu ofenseze pe nimeni. de cealaltă parte ea stătea însărcinată