Anca Mortensen

\"Tot ce pare despartit s-a despartit deja.\" Frumos spus... Citindu-ti textul, brusc mi-a trecut prin minte povestea celor doua jumatati ratacitoare, una in cautarea celeilalte. Si am zambit. Ai dreptate: \"de multe ori ne cheama ceva ce nu ne apartine.\" Dar stie oare cineva acest lucru de la bun inceput? Ori ne petrecem viata in visare?

Cu drag,
Anca

multumesc

Daca voi incerca sa desenez un zambet pe o fata obosita, gestul imi va fi tremurat, iar zambetul stramb. Dar ma voi stradui... Poate prima incercare nu va fi cine stie ce, dar a doua va fi mai buna... :)

... \"si maine e o zi\"... poate nu la fel de innegurata ca cea de azi...
Daca natura (ori cine-o fi) ne da, dar ne si ia in egala masura... si nici macar nu se sinchisaste... la ce bun sa mai investim sentimente? Cat de naivi putem fi??? Cat de tare ne mai poate durea?

Simt nevoia să îmi spun părerea, deoarece consider aprecierile domnului Savos, ca fiind nefondate. Am trăit și eu, pierdută în ecuații algebrice, cu x ca necunoscută... pe o coordonată temporală, într-un univers feeric, al copilăriei. Nimic abstract. Nimic formal. Doar o metaforă.
Mi s-a părut nereușită încercarea de a compara textul domnului Crețan cu o eventuală transpunere a vieții și emoțiilor în tipare matematice. Sigur, au existat atât poeți matematicieni, cât și matematicieni ai poeziei. Eu cred că domnul Remus Crețan este un poet și un scriitor, în egală măsură, al sentimentelor, al emoțiilor, nicidecum al matematicii... Este adevărat, există o poezie și o filosofie a matematicii, dar nu vreau să mă îndepărtez de la subiect.
Punctul este originea lumii matematice. El nu are dimensiune, dar toate lucrurile, (figuri geometrice) din acest univers, sunt formate din puncte. A te pierde în teorii contradictorii ale matematicii presupune situația \"nu văd pădurea, din cauza copacilor\". Matematica are o mulțime de metode de analiză, fiecare bazată pe sisteme axiomatice extrem de bine definite. Delimitările între ele sunt foarte clare, ca și modul lor de utilizare, însă toate respectă principiul fundamental al logicii matematice, deci... unde sunt contradicțiile?
În clasele secundare, Algebra afirmă că \"unu plus unu egal doi\". Tot atunci se învață geometria euclidiană, care spune că două drepte paralele nu se intersectează niciodată. Am certitudinea că așa sunt părerile celor doi domni, despre care vorbesc. Mai târziu, aceeași algebră precizează că afirmația \"unu plus unu egal doi\" este adevărată numai în anumite baze de numerotație. Contradicție sau extinderea cunoașterii universului matematic?? La facultate, unii descoperă geometria neeuclidiană, care spune că printr-un punct trec o infinitate de drepte paralele. La fel cum se întâmplă aici, pe site-ul Agonia.ro. Dar, din nou, revin cu întrebarea: unde sunt contradicțiile? Sincer, nu-mi expun cunoștințele personale despre matematică, însă încerc să demonstrez, argumentând, punctul meu de vedere.
Îmi trece prin minte un gând al lui Holderlin: \"limbajul a fost dăruit omului pentru ca el să mărturisească ceea ce el este.\"
Parafrazând pe cineva de pe site, sunt absolut convinsă că literatură se poate face din orice. E o artă să poți descrie, emoționant, o lacrimă prelinsă pe obraz, de exemplu... ori felul în care cineva privește, de ce nu? Multora, însă, le lipsește talentul.
Voi încheia cu un citat din George Popa. Consider că a ales cele mai potrivite cuvinte.
\"Poezia, fie tragică, lirică sau epică, dar și muzica, suie adevărul uman, adică prezența ființării omenești, la acea certitudine ontică și axiologică experimentată, purificatoare de nesemnificativ, de subvaloric, de neesențial...\"

Cu stimă,
Emilia

Remus, sunt convinsa ca, din omul care iubeste, cu adevarat, vorbesc gandurile... el devenind astfel, scribul propriilor sentimente.

Remus, aceasta poezie a trezit in mine un sentiment amar si necunoscut. Mi-a placut felul in care, citindu-te, am reusit sa conturez o imagine dincolo de cuvintele folosite si sa cred, pentru o clipa, ca puterea de a-mi schimba destinul se afla in mainile mele.

Remus, am citit de mai multe ori textul tau, in incercarea de a fi cat mai obiectiva posibil. Cred ca sunt extrem de multe simboluri, scriitura devenind esenta, nu licoare magica.
Categoric, mi se pare nepotrivita afirmatia \"trageam cu prastia in literatura si ea in mine\". Consider literatura o arta si nici macar in gluma n-as putea spune asa.
Pe de alta parte, de fiecare data cand citesc un text mai dificil, am nevoie de o stare anume... evident, nu toti putem impartasi aceeasi parere, insa... nu putem face nici afirmatii doar de dragul de a vorbi.
Sper sa nu fiu gresit inteleasa!
La recitire!

Remus, m-am apropiat de acest text cu privirea plecata... Mi-ai amintit, pentru cateva clipe, de Calderon de la Barca \"un vis (...) e viata lumii-ntregi\". Si totusi, nimic nu se compara cu iubirea, cu iubirea adevarata, chiar daca aceasta ne dezamageste si nu stie sa priveasca, niciodata, inapoi...
Sintagma \"...mor fluturii lovindu-ma-n tampla...\" mi s-a parut deosebita.
Concluzia? Mi-a placut. E un text atat de sensibil...

Mai trec eu pe aici...

Be La, ai un suflet sensibil, mulțumesc pentru gândurile tale! În ceea ce mă privește, dacă propriile gânduri au reușit să trezească emoții... nu pot decât să mă bucur...

Cristina, ți-am citit opiniile și-ți mulțumesc! Însă, trebuie să își spun că această poezie îmi oglindește o stare avută în urmă cu câteva zile... pe care am transpus-o, mai mult sau mai puțin inspirat, în \"Dualitate\".
Voi încerca, probabil, o altă variantă...

Daniel, apreciez comentariul tău și-ți mulțumesc pentru că zăbovești asupra creațiilor mele.
Atunci când am scris poezia, am oscilat între \"delfini\" și \"pești sidefii\". Din punctul tău de vedere, care ți se pare mai potrivit?
În altă ordine de idei, am încercat să transmit, prin versuri, un mesaj, iar dacă acesta nu a fost înțeles, vina îmi aparține. Așadar, personajele se află în colțuri opuse: ea trăiește într-o lume ideală, plină de metafore... el, dimpotrivă... aceasta a fost și principala cauză pentru care l-am conturat abstract, brutal aproape.
Am vrut să subliniez distanța dintre ei. Crezi că am reușit?

Maria, mulțumesc pentru gândurile tale! Să știi că ai dreptate. Nici măcar o singură dată nu am găsit în cărți ori filme (ficțiune) un sfârșit... pe măsura celui pe care ni-l oferă viața...

Domnule Savos, vă rog să mă scuzați, dar am rămas surprinsă de tonul răspunsului dumneavoastră... trecând de faptul că ați făcut comentarii gratuite. Îmi permiteți să vă întreb, de unde ați dedus că am fost \"agasată\" de remarca domniei voastre? De unde ați tras concluzia că, în opinia mea, formalizarea înseamnă superficialitate?
Am senzația, că m-ați înțeles grșit, de la bun început!
Dacă nu am dreptate... mea culpa!

Structura algebricã de care vorbeați se numește bazã de numerotație cu 2, iar rezultatul nu este 0 ci, 10. Filosofic vorbind, 10 poate fi interpretat drept simbolul Tao, 0 fiind Yin, iar 1 fiind Yang. Sau mai simplu, 1 barbat + 1 femeie = 1 cuplu și 0 însingurați...
Unicitatea dreptei este datã de douã puncte numai în geometria clasicã, în care cele douã drepte paralele nu se întâlnesc decât la +/- infinit. Complexitatea universului, cred, este ceva mult prea \"mare\" pentru a putea fi explicat sau redat prin modele și tipare. Ori, dacă acest lucru este posibil, personal, mă simt depășită de complexitatea problemei!
Acestea sunt doar instrumente ale cunoașterii, nu cunoaștere în sine. Fractalii copiazã un principiu al multiplicãrii în naturã, dar nu pot defini natura. Dimensiunea zero a punctului reprezintã, pentru un filolog, ceva inexistent, (trebuie să vă spun că matematica nu reprezintă domeniul meu forte), lipsa dimensiunii nu implicã însã... inexistența. Sufletul existã, dar ce dimensiune are? O mulțime de puncte pot forma o dreaptã, iar o mulțime de suflete pot fi drumul omului spre credințã. Mai mulți oameni, mai multe drumuri. Drumurile pot fi paralele, se pot intersecta, pot fi sinuoase. Conteazã doar sensul de parcurgere: de la - infinit... la + infinit. De la nimicul inițial, la descoperirea divinitãții.
Muzica este cea care pleacã de la o ființã cãtre alte ființe, purtând în ea emoțiile primului și deșteptându-le pe ale celorlalți. La fel și cuvântul. Bine rostit, el poate produce aceeași trãire ca și muzica. Depinde doar de priceperea celui care îl spune și de capacitatea celui care îl ascultã și-i poate pãtrunde sensurile. \"La început a fost Cuvântul\" spune credința, și câte înțelesuri capãtã aceastã afirmație...
Limbajul poate sã nu ne caracterizeze, dar tot el este oglinda noastrã în calea spre puritate și fericire.
Îmi cer scuze anticipat, dacă ceea ce am spus nu este pe placul dumneavoastră. Aici, am așternut doar niște simple \"gânduri\"!

Cu respect,
Emilia

Horia, din păcate, sau din fericire, chiar dacă au trecut mulți ani de când m-am înstrăinat de prietena mea, adevărul este că moartea lui Costin a rămas, în continuare, un mare semn de întrebare...
Dar, ce să-i faci? Supraviețuim, cum putem, iar când renunțăm, ne învelim în aripi și pășim dincolo de Poarta Cerului...

Daniel, îți mulțumesc pentru gândul tău frumos. Da, ai perfectă dreptate... avem nevoie de refugiu în această lume și fiecare o face în manieră proprie, cum poate ori cum simte...

Daniel, multumesc pentru apreciere. Personal, imi plac lucrurile... \"clare\". :)
Referitor la blues... \"Still Got The Blues\"... :))

Marius, muntii nu trebuie sa intinda mana ca sa atinga cerul, dar noi, oamenii, ar trebui sa ne cataram pe cea mai lunga scara... si tot zadarnica ne-ar fi-ncercarea...

Marius, am ramas pe ganduri dupa ce ti-am citit comentariul. Intamplator, mi-ai amintit de Portile de Fier. Pentru mine este un loc special... (l-am vizitat impreuna cu parintii, in copilarie,) dar, cred ca m-as intoarce acolo cu placere. De asemenea, am o \"slabiciune\" pentru Transfagarasan, sau ceea ce a reprezentat el. Incep sa-mi aduc aminte despre locuri prin care am trecut si tentatia de a reveni, de a povesti si altora despre ele... devine din ce in ce mai mare...
Multumesc pentru pareri!