Aritmetica muzicii

Odată, eram și eu un băiețel pierdut în ecuații algebrice cu \"x\" ca necunoscută. În acea existență conjuncturală, stăteam în apă puțin adâncă, lăsând valurile să îmi spele urechile. Parcă primeam cântecele de cor dintr-o capelă inundată și citeam Epistola lui Pavel către Corinteni. Pe această cale, mulțumesc celor ce au inventat muzica, apa și cititul. Au durat ani să ajung aici, să învăț sunetul muzicii. E simplu și în același timp dificil să știi cum să asculți. Melodia s-a oprit, dar undele ei au rămas pentru totdeauna. Acele vibrații au pătruns până unde doare, dincolo de limita căreia rămâne doar iubirea care uită de durerea inițială. Prima datorie a urechii și a inimii este să asculte. Decât eternitate fără muzică, prefer regalitatea morții. Să ating veșnicia, am nevoie de sunetul plin de grație. Se întâmplă și fenomenul reversibil, adică muzica nu are nici un sens, dacă auditoriul este surd. Și ce greu te miști în grămezile de surzi! Acum, oarecum vindecat, nu pot planifica viitorul urechii mele muzicale cu ajutorul a ceea ce am auzit cândva, dar trebuie totuși să țin cont de sunetul trecutului întrucât voi fi condamnat să îl repet. După atâta odihnă necesară, dispărând fără să îmi lase vreun limbaj în care să îmi adulmec durerea, timpanul trebuie să învețe să stea iarăși drept, să iasă din starea de moleșeală generală. Sunt perioade în viața când ascultarea greșită conduce la iubirea eului. Această formă de iubire este începutul celui mai periculos cântec de jale pe timp îndelungat. Ca orice om recent m-am trezit că nu mai sunt decât un fenomen al scurgerii și prelingerii sunetelor grele. Trebuia să mă detașez de unele cântece care, plecând, au luat părți din mine. Ce puteam să mai fac, decât să conștientizez că îmi iubesc eul! În această stare, ca să îmi schimb lumea, trebuia să câștig de partea mea cât mai multe note muzicale și să conștientizez că nu e prea târziu să fiu cel care aș fi vrut să fiu. Porțile înțelepciunii nu se închid niciodată, dar o barcă scufundată nu mai poate reveni la suprafața apei. Așa cum clipele melomanului nu se sinucid, și cursul muzicii adevărate este mai puțin neted. Între miracole și scopul pământean, auzul muzicii e ca o piatră ascuțită împlântată în boltă. Ascultarea e cea mai dificilă formă de curaj. Problema este că nu avem îndrăzneala să ascultăm ceea ce e dificil. În orice vrei să auzi, doar să începi, căci fără un auz ascuțit, bogăția ta interioară e un cerșetor urât! Vreau să știu care meloman este sărac? Pentru a atinge imposibilul, trebuie să auzi absurdul, acel canon al fricii pentru inimă. În aritmetica auzului, unu plus unu egalează orice, stările sunt stereo. Foamea de a asculta e mai dificil de înlăturat decât foamea de pâine, iar urechea este ca o parașută, lucrează numai când este deschisă. Când ne deschidem canalele, simțim împingerea confesională. Iată de ce nu mă tem de moarte, ci de însingurarea prin surzenie. Am nădejde că astrele vor conspira în mularea ciorapului muzical pe orice ureche, pe orice inimă bolnavă. Astfel, muzica nu trebuie să o lăsăm la stadiul de lumânare specifică unui băiețel trecut printr-o ecuație cu necunoscute, ci de torță pe care să o predăm generației viitoare. Și să mergem cu încredere în rezolvare, pentru că în muzică, visuri și iubire nu există imposibil.