Prieteni fără cuvinte

Priveam brazii cu atât nesaț de parcă aș fi vrut să îi închid într-un colț al sufletului meu, ca pe o \"provizie\" pentru viața fadă din București. În acea splendoare verde, singurele gunoaie erau căsuțele proaspăt văruite ce răsăreau ici-colo de sub coroanele copacilor. Fiecare fir de apă îmi părea prieten de o viață, cu care aș fi vrut să stau să depănăm amintiri din vremuri uitate. Iar deasupra tuturor, grijuliu la ordinea firească, veghea \"Sfatul Bătrânilor\": Coștila, Jepii, Caraimanul, Morarul ... Simțeam din nou că trăiesc...