Anca Mortensen

Nu-i spune verii \"la revedere!\" Îți promit că ți-o voi aduce din nou Peste un an sau peste o noapte Sărută-mă ca să pot închide ochii

Seara cu papuci de șoapte și cu liniște în ochi Se așează pe potecă vrând să-și despletească părul Umbra ei alunecoasă, se adună în fini stropi Lacrimă de stea albastră, care-și potolește

Aplecat spre sine, zăbovește poetul și privește drumul cuvintelor prin ferestrele dimineții Niciodată nu-și murdărește zborul albastru cu părerile umbrelor de fum căzute în diagonală Crede în

Eu cred în Dumnezeu. Mai sunt convinsă că, pe această lume, pot avea loc miracole... Rar, dar nu-i imposibil! De exemplu, atunci când te

O boabă albă, două boabe albe... Cu mulți ani în urmă, nici nu-și amintea prea bine, a scris, cu litere mari, negre, dezordonat, primul capitol depresiv din propria-i

Mă uit, pe furiș, la tine și mă înalț pe vârfuri să te văd mai bine Stai pe marginea planetei, privind în trecut Îți bălăcești

A ieșit din emisie cu o durere de cap ascuțită. A avut o emisiune de două ore, în direct, cu foarte multe telefoane, ca și cum toți ascultătorii se înghesuiseră să-și spună părerea,