Ana Urma

Scriu, mintea acel calculator precis precizie chirurgicală un drum pavat cu intuiții Scriu, inima într-un tango cu pasiune își strecoară cel care gândește și adesea

mă arunci printre ierburi unde raiul ascuns de umbre pietrele gânduri mă adună în verbe secate învelite în smalt de metafore mă ridic beau răcoarea din palme în de doruri

de ziua ta copile tu să cauți un loc mai înalt mai curat pe o gură de rai e omul în duh glăsuind cum e sufletul încontinuu albit luminat nu uita arborează-l pe cel mai înalt dintre

O zi oarecare, în care soarele se strecoară printre nori, pictând umbre pe asfalt. Oamenii trec pe străzi, cu pași grăbiți, având propriile gânduri și preocupări. Cafenelele sunt pline de

trei îngeri zboară şi văile lăuntrice aripi nevăzute şi blândele aşteptari răsărind din tăcere potriveşte şi sensul cu o sută de nume din piept printre stivele mirării tale

În câteva zile grădina își va etala splendoarea. Mai întâi narcisele, urmate de lalele, panseluțe și crini. Primele dintre ele își arătă deja colțul crud. Trupul cald al pământului primește din

Alei acoperite de zăpadă, copacii și băncile ninse, veselia copiilor transformă grădina într-un colț de poveste. Versuri din poezia nordicilor îmi vin în minte și deodată pășesc cu sfială

Pâlpâind ca o coada de cometa, steaua celor dintâi ani de viață răsarea din nou, hranindu-mă cu puteri din tainice izvoare, străine celorlalți, ascunținudu-mi instinctul, intuiția, visul straniu

ființa zăpezii se cerne mărunt în tușe de alb ca ultimul pictor pe fine hartii de orez lumini dintr-un râu nevăzut colind fără glas înainte și după neliniști pun frâu nemișcării se

se duc boemii unul câte unul înfăşuraţi în mantii de cuvinte stele căzând fac râului plinul unit cu alt râu odihna mai dulce şerpuind printre rune batut de frunză de mirt slobodă

Starea mea de acum și lumina apusului dau o strălucire stranie împrejurimilor, nu pot să spun care dintre ele mai mult. Privesc cerul așteptând semnul care să mă ghideze în drumul meu. Păsări

dacă m-ar fi chemat gg ca şi ea aş purta pălăria cu boruri să-mi acopere ochii peste bronzul exotic ţinuta „all black” în stil androgin ca o zeitate îndulcit cu o broşă gigant bocancii de vară

O dorință izvorâtă de dincolo de mine, descifrează, cu bucurie ispititoare farmecul vieții, magia unei feminități fără limite a naturii atunci când totul dă în floare. Ca și cum „alungarea” ca o

două păsări de foc în pătratul ferestrei mă surprind cu un cântec întors din albastre ținuturi ascultându-le parcă cerul s-a scurs în artere trilul lor dăinuind în ascuns ca și

Astăzi am ales să transmit prietenului meu, cititorul, că și întunericul poate fi luminat, singura condiție să găsim în noi puterea de a o lua de la capăt. Speranța, acest sentiment atât de

aș fi mers până la capătul lumii dacă mi-ai fi cerut mai mult aș fi scris despre partea văzută a lunii aș fi cucerit cel mai înalt dintre piscuri apa norilor aș fi strâns-o în carafe

Din aproape în aproape, din poveste în poveste, arta scrisului este vindecare sigură unor angoase, o descărcare constantă și scoatere la lumină a unor vibrați, de emanație a unei energii

Și dacă izvorul izvoarelor e în pieptu-mi de ce setea e tot mai acută?!! Cine se hrănește din mine și cine completează lipsa, cu ceva ce știu că nu poate dura?! Poate că visul din vis, este

în candela veche mai arde un rest de fitil egal cu sfârșitul culorii în hăuri de galben respir suflarea măsoară și albul cenușii din vipii glisănd printre semne de tuș vrăjit caligraf

O! ascultă cu tine împreună vesel cântă privighetorii în pomul vieţii sfânt apăs câteodată butonul de replay mai depăn câte-o stea cu gânduri împletită o prind în cornul lunii pe

pe role de film te uiţi la mine ca la un trofeu de parcă nu ai şti c-am fost odată respiru-mi țin şi clipele furate adesea îmi şoptescː zâmbeşte știi cât te costă viața la propriul

Speranță, credință, iubire, invoc gândul bun cum iernilor hrana pentru suflet și trup, către pașii tine însuți, lumina suntem noi, iubirii iertătoare a Soarelui dătător de viață. Soarele mângâie

Tulbur liniștea Haibun De la elegii cu meduze albastre, mandarini în floare, câmpuri de lavandã și mere trecute în coșuri și, pânã la fructele imaginației aproape-n cãdere, este cale de câteva

unor pagini în voia vântului întoarcerea stoluri în V spre apus înălțându-mi privirea cerul tivit cu albastru în dreptul ferestrei zilnic chipul tău conturat de mâini