Ora tăcerilor

Și dacă izvorul izvoarelor e în pieptu-mi de ce setea e tot mai acută?!! Cine se hrănește din mine și cine completează lipsa, cu ceva ce știu că nu poate dura?! Poate că visul din vis, este abilitatea ascunsă a eului de a salva, o părticică neatinsă de judecățile prea aspre ale gândului treaz, cinic și neîncrezător în opiumul visării. Poate de aceea ochiul simte altfel puritatea, înaintea plonjării în necunoscut zăbovind în miezul culorii, în adâncimea metaforei, a cuvântului. Călătoria este inițiatică, întreruptă și mereu reluată la ora tăcerilor, ca și cum mântuirea nu ar avea nevoie de cuvinte, ci numai de lumina și înțelesul lor. Departe de zbucium mi se dezvăluie, acea parte divină a ființei care dă rost vieții. Sunt acolo, unde este gândul! ultima rană – poartă semnul iubirii și-un nume sub crustă