Ana Roxana Ciupuliga

Au trecut ani Drumul era plin de pietre Și am evadat pe o cărare secretă. Au trecut zile Iar inima îmi oscila deformant Solicitându-mi până la lacrimi Izolația ochilor. Normativele

Liniștea se destramă pentru mine, Șoaptele aievea se aleargă prin așternut, Visurile se ating, fierb, se frâng In tăcere… Pescărușule nu mai fugi! Mă simt pierdută fără țipătul tău

Stai mut. Eu te privesc, Îți simt fiece gând cum te frământă. În liniștea noastră Respirăm sacadat... Canon. Nu pot să nu încep să mă sufoc Cand tu oftezi. Dezechilibru. Fierăstrău

Praful s-a așternut în camera mea și-n gând... Aerul e greu acum, încep să îl înghit... Toropeala din celule mă copleșește și mai gust pe furiș câte o linguriță rece din

Imi doresc sa fiu cu tine Departe de zgomot. Astept sa ma pot strecura In paharul tau Si sa te privesc dintre ultimele bule ratacite de Cola Ce, nu-ti mai este sete? Iti fac cu ochiul, te

Astazi tot ce pot strange in palme e oboseala Si un gust amar si innecacios de fum . Ma uit la tine si esti la fel de nimeni ca si ieri. Si ma roade o intrebare:tu chiar nu simti?! Nu iti dai

Cate degete am la o mana?... ...Numai vicii...

Frică de epave Mi-este frică de epave, De epave triste și sinistre Ce privesc lumea cu susu-n jos Asemenea mohorâților lilieci. Și mă tem să nu mă înghită marea, Când fug de lângă ele, Când

In sfarsit am gasit un sarut atemporal care sa imi dea o senzatie de apartenenta la iubirea mea.

Simt nevoia să îmi umflu iarăși pieptul cu aerul proaspăt de munte. Mereu îmi vine să mă reîntorc lângă singurul loc care vibrează de viață, lângă codrii deși și înțelepți, lângă un izvor rece și

Clipe despartite Clipe despartite de noi, Dintr-o naivitate absurda, Le caut in colturile sufletului Ca sa iti arat ca totusi A existat acel ceva, ascuns Sub o lacrima de roua. Odata a

Mult prea albastră De Ana Roxana Ciupuliga Acum mă simt mult prea albastră, Nici cerul nu mă mai suportă; Pervazu-i trist lângă fereastră, Iar luna suspendată-i spartă. Nici visele nu

Viața ca spectator Uneori am impresia că întreaga omenire este prizonieră într-o închisoare de nori cenusii și arată exact ca în viziunea expresioniștilor fiind o paiață, o deviere în grotesc a

Aripi de înger În memoria străbunicii mele În liniștea nopții, îngerii tăi îmi sărută ferestrele inimii, dându-mi puritatea lor așa cum fulgii de zăpadă se contopesc cu sufletul ferestrei

Fără nume Înfrigurat de gânduri Te-neci în amintire Și fără de simțire O iei pe-al nopții drum. Ești ca un mort, Dar ai o licărire Ce sufletul ți-l poartă Pe un nou început. O rază de

Surâsul fragil al nopții Zâmbetul fragil al lunii Alunecă încet pe șinele vieții, Mișunând în colțurile vremii, Restrânse vaste în amurgul dimineții. Surâsul rece, de cristal al lunii Imprimă

Puterea sângerie a vremii Privesc la clepsidra noastră: Se scurge ca săruturile dulci Pe mătasea pielii. În nopțile pierdute Trec zilele himeric. Ca sângele în vaduri, Învolburat în

Un pic de cactus Am mușcat un pic Din cactusul de pe pervaz. Doar o înghițitură Și-apoi geamul s-a-nțepat de eul meu Ca și mine, ieri de cactus. Doar un pic a trebuit Ca fereastra să nască

Eul nostru Mă înțepi cu ochii tăi de pisică, Ferestrele sufletului tău se sparg în cele ale sufletului meu Și-apoi ciob cu ciob se-mbină, Noi ne renaștem într-un singur

Cad frunzele Cad frunzele din copacii tomnatici, Se risipesc vrând, nevrând, Ca amintirile vechi, neuitate, Ce îți adie prin gând. Cad frunzele și zboară prin aer, Apoi stau și-adorm pe

Arhanghelul meu Ești un arhanghel, ești îngerul meu, Ce-mi luminează atent cărarea Și-mi picură-n suflet, încet și mereu Stropi din paharul Lui Dumnezeu. Ești arhanghel, strajă a sufletului

Si de-ar fi Si de-ar fi Totul un nud, Nuduri de existente Miscându-se morbide În ipocrizia inocentei lor, Dezvăluind mistere ne-ntelese De noi, de ei, de fiecare om. Si de-ar fi

Vreau să plouă Vreau să plouă, Picuri să spele străzile Si o lună nouă Să-mi răcească gândurile, Cu lacrimi de nor, Cu lacrimi de noapte, Să zbor usor, Usor de picuri de ploaie. Vreau