Poezie
veronika chante
din \'timpul feminin\' [conjunctiv]
2 min lectură·
Mediu
fructele au evadat scuturandu-se din plasa de crengi
ca niste vietati acvatice subtiratice despletite din prizonierat
adanc, pana catre iarba au coborat samburi si stropi de sampanie
peste patura pe care de atata vreme varuiam cu gol clape de pian
peste
umar
peste umar imi arunc piaptanul
crescand do-mi-sol-do creneluri de aparare
orizonturi stancoase si nederivabile, ah
urca zeita scara ta de lana de luna toarsa nebuna sa-nvat cum se
desira cum se aduna tremurand sinusoidal coardele mele vocale
o sa
tac
numai in jos linistind pamantul ca sa nu se desfaca prea mult in afara
si-o sa mi-l adorm la san ca si cum trupul meu ar fi fost piatra fara
vorba din piatra, inchis si fecund si pe vremea asta si inca o vreme
n-o sa las lancea ascutita a sunetului sa ma strabata
pe urmele duhului sfant
lipeste zeita trupul meu in cercuri de iarba peste pamant
supra-coperta zvelta cartilor despre lupta si despre iubire pe care iata
le-am tors si eu foaie cu foaie acoperindu-le cu mine ca sa nu se
indoaie aici pe altar, veronika!
ia linistea mea si impinge nodurile ei amintitoare dinspre pianul tau
neted pe unde ma-ntind si de unde te chem sa se increteasca marginile
lumii ca niste clape, caci eu nu voi fi fost inainte si nu
nu voi fi fost, ah cantecul
musca forma mea
de atat de
aproape.
064788
0
ireprosabila