Alina Mihai

am avut senzația, citind, că rostul divagațiilor e acela de-a pregăti un final devastator.la final, mă gândesc doar că ai complicat textul din teama că ar putea ieși prea scurt.
ultimele trei versuri îmi par din alt peisaj, oricum.
parcă ai căuta o cale și eziți între mai multe drumuri, de pe care te întorci după câțiva pași.

ps. \"deoparte\"

Daniela, nu am vrut să fiu răutăcioasă, ci nițel mai mult de-atât.:)) Cred despre mine că am umor, dar sunt mereu recunoscătoare când cineva mi-o confirmă. cât despre iubirea oamenilor, împart aceeași opinie cu porcul.

Ottilia, da. am încercat să surprind mai multe nivele. nu eram sigură că mi-a ieșit.

bucuroasă că v-a plăcut cât să lăsați un semn.

literatura de anticipație are canoanele ei și am lărgi sfera discuției doar ca să avem pe unde ne rătăci.
mesajul meu făcea referire strictă la modul în care a fost scris acest text, pe care nu știu să-l fi întâlnit într-un roman sf. pentru că scrierile de acest fel sunt centrate nu pe imaginație, cât pe neobișnuit.
aveam în vedere doar tehnica narativă, un colaj de fraze despre care tu spui ca ar trebui să aibă destinatari diferiti, de vreme ce fiecare se poate identifica în câte o situație.
eu pot însă să-ți răsund că fiecare frază pe care ai scris-o e perfect egală cu prima: \"dacă nu-ți plac, o să mă placă altul\".
de fapt, faci inventarul motivelor (cosuri, parul, ochii)pentru care bănuiești că un bărbat nu ar putea dori o femeie iar eu nu găsesc valoarea lor literară.
ceea ce e cu adevărat neplăcut e că motivele sunt superficiale.
superficială e și reacția femeii.
deci: personaje banale, experiențe de viață desprinse din cotidian, mesaj simpluț, reperabil și fără acest text.

parcă e balada lui toma alimoș, spusă de careva care nu și-o amintește.
o să-ți spun ceva care sigur nu-ți va plăcea, dar dacă tot am citit poezia, risc: dacă nu știi să scrii în limba în care vrei să te exprimi, dacă nu-i stăpânești subtilitățile, nu vei putea face pozie și vei bagateliza, vei ajunge să-ți ridiculizezi, în scris, cele mai frumoase sentimente.

plecând de la poezia asta, s-ar putea construi un eseu despre rolul metaforei în poezie. despre cum poți vorbi despre un lucru, ocolind sistematic numirea lui.
frumos meșteșugită.
felicitările mele autorului. sau fărâmei de contribuție pe care-a avut-o la acest text care pare-a se fi scris singur.:)

cine spune că nimic din ce scrie nu își are originea în propria experiență, cred că minte. sau că nu e conștient de sine. însă poezia e transfigurarea realității fiecăruia, nu descrierea ei.
ce vreau să subliniez aici, este că textul ăsta e o scrisoare personală. ea își pierde valoarea literară pentru că se simte că destinatarul ei este o singură persoană.
celorlalți, de exemplu mie, le dai senzația că se uită prin gaura cheii la o femeie care nu știe cum să-i atragă atenția unui bărbat care o folosește din când în când, din plictiseală.
poți să faci literatură din orice, e drept.
înceracă totuși puțină subtilitate.

faci multe concesii rimei, nu esti atent la tehnoredactare, ai greșeli de ortografie.
degeaba rimează dacă doar,vorba poetului, sună doar \"din coadă\" fără să spună, de fapt nimic.
onglinzi, trecători, sângerări, amintiri, rouă, toamna, gânduri, zăpezi, sufete, anotimpuri, pescăruși, aripi, lumină, stele ... zi și tu: nu-s cam multe?
paradoxal, cu cât mai multe, cu atât mai puține-ți rămân, ca cititor.

textul ăsta mi-a amintit o vorbă de-a lui beckett(două, cu aia din rezumat), pe care o scriu aici, închipuind că-ți va plăcea. pare contradictorie cu ce ai spus mai sus, dar mie-mi sună complet echivalente.
\"«Je ne sais pas où je suis, je ne le saurai jamais, dans le silence on ne peut savoir, on doit juste avancer.»
(nu știu unde sunt, nu voi ști niciodată, când în jurul tău e numai tăcere nu ai cum să știi, tot ce trebuie să faci e să mergi înainte)
curios acest a avansa, a merge înainte, când tăcerea seamănă așa de bine cu întunericul.
curioasă și așteptarea asta a ta, care aduce atât de bine cu a merge mai departe.

\"tonul patetic direct pe care nici nu ai încercat să-l ambalezi în metafore ar putea fi un lucru de apreciat.\"

- nu-mi plac metaforele. aș putea spune că am dezvoltat o aversiune organică.
există un arsenal de alte figuri de stil cu un uriaș potențial, aproape ignorat.
anacolutul, de exemplu, e o figură de stil cu o forță de expresie impresionantă. nu văd de ce ar trebui folosit doar în proză.
de ce metaforă, când pot lărgi sau restrânge sensurile unui cuvânt printr-o sinecdocă? de ce să scriu șapte cuvinte când pot transmite același lucru, mai subtil, prin numai trei? limbajul poetic înseamnă metafore, epitete și comparații doar la nivel primar. orice jongleur știe să construiască metafore. doar poeții știu să construiască Sens. ei sunt inovatorii! și cum dumnezeu să inventezi noi limbaje poetice dacă nu ieși din peisagistică?
metafora poate fi o condiție a poeziei, dar nu poezia însăși (eugen ionescu a spus-o). or, oamenii nu spun emoția, o speculează. iar pe mine mă interesează cu totul altceva: \"biologia spiritualizată\" care e poezia.

revenind, acel ton de care vorbeai e pentru mine un vehicul. modalitatea prin care am încercat să spun ceva Nu despre personaj ci despre atitudinea celui căruia îi vorbește. e o formă de persuasiune, aceea prin care îi vorbești cuiva pe tonul lui, ca să îi arăți cât e de ridicol. un artificiu preluat din retorică, bag sama.

sigur că da, accept că e posibil să fi ratat ținta. după cum înțeleg că subtilitatea trebușoarei ăsteia se poate să fi scăpat, la o lectură superficială.(unde \"superficial\" înseamnă \"grăbit\")

\"stau și mă întreb ce ai urmărit cu finalul acesta.\" versus \"oricum ar fi, tragic sau pornografic, finalul mi se pare ratat\"

- sigur, mă fac că nu văd că întrebarea e retorică, pentru că mă miră prea tare că cineva îi poate oferi violului atribute pornografice.
în textul ăsta e vorba de un viol. un viol sufletesc. agresiunea fizică (triplată) e mijlocul de exprimare pe care l-am ales pentru a ilustra ravagiile sufletești pe care le poate face \"te iubesc\" atunci când nu e autentic.
minciuna violează triplu și nu are consecințe doar în plan fizic. am ales totuși violul fizic pentru a-i sublinia caracterul bruta, devastator, umilitor și gratuit.



Mulțumesc mult pentru opinie. Că citesc un feed-back la ce am scris, că scribăluiesc eu însămi ceva, sunt două bucurii pe care le pun pe același plan.

știu că e lejer neclară, inițial am vrut să modific, dar am lăsat-o cum a căzut, pentru că mi-am dorit să transcriu un soi de furie neputincioasă și irațională, spre a cărei motivație să ajung gradat, abia în final. mi-a trecut prin minte că, odată cu \"lumina\" din final, dau și cheia începutului. iar dacă nu o dau, tot n-are așa mare importanță, odată ce mi-am atins scopul.:))
multțumesc.

Alex, mă bucură că ai sesizat ironia. Temerea mea ce mai mare legată de textul ăsta a fost că vocea personajului ar putea fi luată drept glasul unei cumetre vulgare, de cartier. Evident că am împrumutat ceva din atitudinea respectivă, însă cu scopul precis de-a caracteriza comportamentul celuilalt, pe care îl incriminez.

mărturisesc că mă încântă teribil poeziile cu formă fixă. mie nu-mi ies niciodată.
totuși, o întrebare: la ultima terțină, al doilea vers n-ar trebui să rimeze mai curând în -liu? ar fi fost un perfect sonet italian, în maniera lui petrarca.

ps. aș pune o întrebare și editorului care nu a trimis comentariul anterior la offtopice, acolo unde cred eu că își au locul \"bla bla\"-urile și aprecierile de tip \"pune mâna și\", \"vorbești în sec\", \"lasă prostiile\". doar că nu știu cine e.

erată:
a ocolit, în loc de \"a coloit\".
ce mă nedumerește NU este, în loc de \"este nu este\"
mai e o virgulă între subiect și predicat pe undeva, dar passons...

scuze, s-ar putea să mai fac.

deci, mă bucur că măcar tonul a prins. cât despre final, mă tem nu doar că nu am altul ci că toată poliloghia e scrisă chiar pentru forma asta de final.
nu, nu îmi făceam iluzii că s-ar mai îngroșa ceva aici. ci cu ce urmează.

poetul zice că, după ce își împarte sufletul îi rămâne ceva. \"un rest\". nu știm cui împarte, dar, dacă e vorba de suflet, iar împărțirea e conștientă bănuim că e vorba de oameni importanți lui, de idei, de țeluri înalte.
restul acesta e definit de poet prin ceea ce nu e. genul acesta de definiție, dacă nu sugerează, prin contrast, ce este, e un demers ratat fiindcă sunt milioane de lucruri care nu pot fi acest rest.
dacă luăm în considerare faptul că autorul a coloit în mod deliberat definirea acestui rest, mirarea mea e și mai mare în final, când aflu direct că acest rest e un \"gol\". nu am probleme în a considera golul drept o prezență, dimpotrivă.
ce mă nedumerește este nu este că acestui gol i se atribuie proprietăți precum zbuciumul: \"un gol care prinde consistență în zbucium\" - prinde consistență prin el însuși, ci că, după ce-ți împarte sufletul cu lumea, poetului îi rămâne un gol pentru ființa iubită.
acesteia, el îi spune la sfârșit că e conștient că ei nu-i trebuie acesta.
întrebarea mea este: cui i-ar plăcea un rest ca un gol, cea de pe urmă treaptă în ierarhia sufletească a cuiva și cum ar putea fi acest om o ființă iubită?

ps. am avut o oarecare reacție de respingere în fața imaginii muzelor, nouă nimfe cu trupuri goale, vegetând la soare. nu-i văd importanța ca să faci o strofă întreagă dintr-un simbol romantic vlăguit deja de subtilități. golul din suflet cu goliciunea de pe plajă nu-mi rimează defel.

Mulțam de opinie. Despre anecdotă, nu știu nimic. O fi vreun banc subțire, ca textul ăsta. Mai treci, poate se mai îngroașă.

trebuie sa mentionez: integrame am tot facut. abia asta e prima ... epigrama.
meritam o epigrama numai pentru mine,pentru asa frumusete de gafa.:))

discurs fluid și extrem de coerent, al omului care are ceva de zis și reușește să o facă.
apreciez limpezimea ideilor care, la prima vedere, pare un deziderat lesene de atins în poezie. eu cred că nu e așa.

aș căuta ceva diferit pentru \"dorința atât de nebună\", un loc comun ușor de evitat.
mai ai \"într-o zi ca oricare alta, neimportantă în sine\". ce e după virgulă nu doar că e inutil, dar fură ceva din prospețimea finalului, insistând pe ceva evident. acela că o zi ca oricare e ... neimportantă.

de corectat \"deunăzi\".

cadrul 1
\"în dimineața aceasta
trandafirii scârțâie ca niște porți de metal
este un singur scaun în grădină
și un singur nor\"

în cadrul natural schițat subtil printr-o metaforă inedită, totul stă sub semnul lui Unu, al Ființei, al Revelației, centru mistic de unde strălucește soarele. Unu e bază și punct de plecare, e simbol unificator.

strofa a doua \"în dimineața aceasta
trandafirii scârțâie ca niște porți de metal
este un singur scaun în grădină
și un singur nor\" într-un asemenea element activ și masculin precum aerul, se manifestă o absență feminină. lipsa iubitei (de ce nu a inspirației?) e resimțită acut, există o breșă uriașă între lipsa ei fizică și prezența ei în spirit prin forța evocării, prin ciudatele mecanisme ale amintirii. o foarte inspirată metaforă a dorului, a dorinței, a așteptării.

cadrul2

nu cred că metafora paznicului grădinii mai are vreun secret. intersanți sunt pomii, care-s mai mulți. ca și merele. iar ispita nu există. se va fi întâmplat în trecut, fiindcă, acum, când nu mai e nimeni de ispitit, merele se irosesc.

finalul: metafora timpului alergând grăbit și, culmea, vesel. veselia asta sugereză regăsirea, revelația promisă de Unu, încă din debut.
nu știm care e această revelație, știm doar că s-a produs.

și o întrebare: cât de omenesc e acel \"mine\" din \"secundele fug pe lângă mine\" și pe lângă cine trece timpul, vesel, fără să-l atingă?

să te-nvăț ceva, voinice
fii ca taică-tu, fidel:
și nu fă ce popa zice
fă numai ce face el.