Alina Maria Ivan

Era ea, mai frumoasă, mai reală, mai femeie decât mine. O invidiam din totdeauna pentru că știam că eu nu voi avea niciodată ochii verzi, eu nu voi fi niciodată admirată ca ea. Mergeam mereu la ușa

I. Mă duc la împărtășanie: „N-am făcut nimic, părinte Vreau să râd și n-am timp, Nu cred c-am păcătuit, n-am fost deloc rea; n-am timp Nu, nu e nimic ocult în lumea mea Banal,

ziua vine așa cu gândurile ei eu rămân așa cu gândurile mele urcă înăuntru ultima fâșie din lumina lunii eu încă cu gândurile mele dincolo de norii fumegând uneori înspre

măcar de mi-ar fi toamnă aș merge pe alei de frunze cu tine în vene aș cresta cerul plumburiu cu unghia te-aș scoate de sub nori în mine sânge să fii măcar un anotimp măcar de mi-ar fi

Călcând în fiecare zi pe stradă jucăm \"Șotron\", Urând în fiecare zi jucăm \"Nu te supăra frate\", Vorbind în fiecare zi jucăm \"Fazan\" Sperând în fiecare zi jucăm o piesă de teatru pe care

să te las aici între tristețe și neiubire e un jug pe care ți-l ofer nu te mai privesc închid ochii și simt ultima tăcere poate trebuia să te iau aici lângă tâmplă să vezi crucea lăsată pe

să te iubesc e ca și cum aș fi într-o biserică fără altar nu știu la ce să mă închin mă apropii de icoanele din tine sânge tâșnește din răni odată închise pielea ta e pictură cu sfinți mi-e

îmi culeg fiecare clipă le îndes în gură câte una mestec bine le înghit cu furie tot ce scuip apoi e resemnare vomit sfârșituri dar mai ales începuturi care mi-au picat rău acum beau doar

poezia e chipul unui copil căutându-și mama valurile mării atingând mereu și mereu țărmul aroma de cafea din casă într-o zi rece de noiembrie poezia e gura de aer proaspăt după ce ai stat în

când gândul meu trece pe la tine devine cimitir în el toți morții mai au încă nevoie de psihanaliză îi privesc cum își caută în ghioc apoi râd cu dinți mari de pământ ei nu mai au

mă înghite ochiul lui Dumnezeu și atunci mi-e teamă de mâinile mele mi-e frig de la tine tremur înspre niciodată mai ascult chipul tău mi-e teamă de ruine și iar plâng pe sub tâmple mă

mă vezi așa cum vrei tu mă ai acolo pentru tine în zilele reci mă așezi din când în când la înălțime mă ștergi de praf întrebi dacă mi-am luat vitaminele viața ta continuă vorbesc,aud, înțeleg,

mă trezesc dimineața cu gândul la tine ești acolo învelit în plapumă ca într-un cocon nu te ating lasă mai dormi un pic miroase cald a cafea mă spăl cuminte pe dinți fac repede o cafea, cacao,

e o copilă înăuntrul meu fără să știe aruncă zaruri de sticlă se miră apoi când vede cioburi e o femeie înăuntrul meu nu se mai joacă demult se gândește la iubire ca la o fugă de cai

ți-am spus atunci când îmi mângâiai umerii că vor fi multe primăveri fără noi tu te dezbrăcai de tristețe, o așezai frumos în dulap apoi râdeai de pijamalele mele cu buline albe ești ca o zeiță

tot în tramvaiul 101 aștept nemurirea ca și ieri give me a break nu mai cred în nimic ca și mâine banal, trist, gol mă întorc spre I don`t fucking exist no more ca întotdeauna ascult

Ai frânt zborul în mine Aripi rupte De greutatea neiubirii tale Îți simt respirația Ca spini În carnea unei dimineți Rămân urmele Beției de tine În sufletul unei umbre. Te mai

întoarce-te să înțeleg că tot ce am trăit nu devine un banal remember doar acum șoptesc stupid că mă pierd încă sub pielea ta caut ochii cu mâini de oarbă licărirea lor turcoaz s-o lipesc în

nici nu mai sunt....... ca un strigoi în amintirea unei nopți ce n-a mai venit ca un fluture pe pleoapa unui Dumnezeu ce nu deschide ochii ca un izvor prin deșertul unei vieți care a

întotdeauna în partea goală a paharului mult aer nici un pic de substanță pielea mea închide o ființă din lut mă remodelez în tablouri diferite ieri copac rădăcina plânge un înger se așează pe

astăzi vreau să miroși a oleandru să simt nisipurile negre și roșii din Hawaii inima ta să fie cactus cățărător printre simțurile mele pictez apoi iei pensula iar umerii-mi devin curcubeul