Alin Popa

Știu că sunt pietre pe care calc, ciobite și calde, Apa prin care se pierd este revărsată din sufletul tău, îmi spală călcâiele sângerânde. Îmi spune să merg înainte, să nu mă uit

Suntem ceea ce ne naștem, și mult mai mult decât atât. Suntem pașii celor care ne vizitează sufletul. Suntem ușa pe care o uită închisă când pleacă. Suntem fereastra care dă spre răsărit când căutăm

Dens, complet, nebun… Lumină în neant… Clipa eternității… Arde în sânge și mă poartă asemeni unui torent De nestăvilit. Nu mă opun, Căci trăiesc prin ea, în ea, În mine, în sânge O am în

e noapte. simt nevoia sa scriu. nu am mai scris de mult timp. mi se pare ca au trecut zeci de ani de cand nu am mai scris. de fapt, sunt numai vreo cinci ani. cinci ani lungi, frumoși. uneori triști.

Suntem un suflet - cărare de piatră cu verde de iarbă, pe care călcăm în fugă, eternitățile ce rup din noi viețile, una după alta, când trecem pe lângă îmbrățișarea lor. Murim, căci așa ni se

sunt roșul tău care te poartă prin albastru, ca niște aripi ce bat sfidând legile lumii... sunt cerul tău pe care-l respiri strălucind, albul, copacii și ploaia, pe care te

dacă cer n-ar exista, mi-ar ajunge brațele tale să mă apere de nenoroc... dacă soarele nu ar mai fi și nici luna, aș respira lumina ochilor tăi și mi-aș lipi tâmpla de buzele tale, căci n-aș

Am văzut asfințitul cum plânge cu lacrimile celui uitat de lumea ce nu are nici măcar o floare să-i ofere; doar lacrimi din cer, din arcul curcubeului, doar ace de foc, din țipătul

ridică-ți brațele până la cer, coboară-mă dintre stele – m-au amețit de-atâta strălucire... și-adu-mă lin... aici... fii pasăre albastră, aripi, care să nu mă piardă în înalt; doar noi și

povestește-mi despre liniștea din noi, care ne-a surprins fără s-o simțim cum vine... povestește-mi despre fericirea noastră – prea blânda răsuflare a clipelor și mâinile ce se mai

pentru Tine, Tu care m-ai facut sa fiu atat de fericit... te iubesc pentru fiecare stea ce nu arde la fel de intens ca tine, pentru fiecare strop de ploaie ce nu cade ca lacrimile din ochii

Minte-ma ca ma vrei Minte-ma ca ma-ntelegi Iar eu te voi minti ca ma bucur, Apoi minte-ma ca ma iubesti Si eu te voi minti ca sunt fericit, Minte-ma ca nu o sa ma lasi Ca nu o sa ma chinui Ca

Sunt clipe ce le-am pierdut între săruturi de lacrimi și raze de soare printre frunze moarte ce cad zi de zi... Sunt umbre ce mă dor când le strâng în brațe și-mi scapă tăcute cu liniștea

rătăcesc în clipe ce mă ard printre oameni ce nu-i văd căutând cuvintele... m-ai ajuns printre stelele dintre noi, din tâmpla bătând fierbinte de gândul durerii infinitului ce l-am

sunt culoarea ce-a rămas din infinit, iubirea clepsidrelor neîntoarse ce strigă... de-atâta timp... sunt tăcerea care te cuprinde cu brațe atât de calde, sărutul etern înflorit pe arcul de

Oceanul se sparge de țărm în mii de petale reci ce cad în țipătul aripilor ce se urmaresc în înalt și pier... Fiecare stâncă e acolo pentru a simți sfâșierea eternității și a o plăti cu

timpul e nebun, nebunul nebuniei noastre, cu vântul ce ne-a ars și luna ce ne-a-mbrățișat în nebunia noastră; cuvintele mi-au spus cât mă iubeai dar nu mi-au spus de ce, ochii tăi mi-au spus

O stea ce cade, lăsând în urmă doar praf și neant din sclipirea eternă a Universului, mi-a fost căldură și veșmânt, mi-a fost strălucire din constelația ce mi-o punea pe tâmple și-o aprindea

E primăvară, sau poate vară? Nu mai știu. Pentru mine timpul parcă s-a oprit. De fapt, eu sunt cel care m-am oprit în mijlocul timpului și acesta trece pe lângă mine total nepăsător la tot ce se

Am evadat în Cosmos, de mii de ani departe, Din ziua primordială gonesc prin spații sparte, Desfid orice durată și-a spațiilor legi, Mă plânge Universul cu lacrimi mari, întregi, Căci nu îmi aflu

De ce mai există foc, dacă nu poate să-mi ardă durerea? De ce mai există apă, dacă nu poate sa-mi înece singurătatea? De ce mai există moarte, dacă nu poate să-mi purifice viața? De ce mai

iubito... deschide ochii lacrima lor e minunata... din ea vine lumina in ochii mei vreau sa-mi spui cum iti pui bratul usor sub cap si strangi din pumni cu aceleasi degete ce candva au stiut

Am băut împreună din acel potir otrăvit – dragostea. Deși nu am murit, nu mai suntem la fel: culorile sunt altele, stelele nu le mai văd mângâiate de mâna ta, timpul nu-l mai

Ai fost și fericire, și lacrima fierbinte, Ai fost și mângâiere, și gândul ce mă minte, Tăcere și cuvinte, durere și speranță, Ființă și idee, și timpul ce îngheață... ...Un trandafir cu spini