Alin Popa

Am pierdut un prieten; ceva parcă s-a rupt în mine pentru totdeauna. Nu-l mai cunosc și nu mă mai cunoaște. Suntem doi necunoscuți în această lume, ca două fire de nisip dintr-o

Era o zi, cândva, demult, când luna plângea cu stele reci și îngeri cu aripi frânte cădeau spre un paradis ce nu fusese niciodată mai mult decât un loc al uitării. Erau două aripi roșii ce-mi purtau

Plouă cu durerea tuturor oamenilor; plouă cu durerea tuturor morților. Plouă cu disperarea suferinței închisă în cușca sufletului golit de orice bucurie de viață. Plouă cu lacrimi, plouă cu

Aș vrea să fim ca două stele, aproape și departe, lucind în umbra unui univers fără cuvinte. Doar să te văd, chiar de nu-mi vorbești, mi-ar fi de-ajuns și am trăi împreună etern, zi de

Plâng stele, ca roiuri de lumini ce pier mereu, și îngeri ce s-au hrănit etern din curcubeul tristeții... Spațiul se frânge în mine și face minutul secundă, acolo, în noi. Un munte și-o

știu că cerul dintre noi ce ne-a unit n-a fost decât eternul dulce vis, ce ne-a uitat tăcuți, ne-a despărțit și ne-a lăsat privind în urmă trist curajul blând de-a ne fi iubit... știu că ai

Dacă vei pleca, De acolo, din tăcutul cer Îmi vei mai șoptii vreodată numele, Îmi vei mai simții vreodată gândul ? Acele vechi secunde ce ne-au întâlnit. Dacă vei pleca, n-aș mai putea trăi,

Am fost în cer să fur un înger, Din aripile prea-curate ale înserării De liniștea din înalt. Mi-era grea înălțarea, Prea grea pentru greutatea sufletului; Prin vise zborul părea mult mai

E atât de dulce șoapta ce-mi picură în sânge secunda în care trăiesc pentru tine. De-aș fi inima care-ți bate în piept, n-aș obosi niciodată...

Plouă cu stropi reci și grei. De-atâta vreme plouă, că-mi pare că lumea s-a înecat, că totul a murit în jurul meu, că am rămas singur. Plouă într-una, plouă ca niciodată. Plouă trist și tăcut, cu