Prizonierat

Pe mine, gândurile sinucigașe nu m-au vizitat, nu m-au onorat, această latură a firii îmi este inaccesibilă. Cred că îmi lipsesc receptaculii sufletești necesari. De aceea, probabil, nu pot percepe decât eronat asemenea experiențe, ele îmi apar contradictorii în sine, incoerente, așa cum orice lucru străin pare lipsit de sens.
Am avut mereu această mirare: de ce în baie, de ce sinucigașii își taie venele în baie? Nu pricep. Pentru un om pregătit să lase definitiv lumea, ce rost, ce sens mai are un covor? Complet ancorat în această viață, sinucigașul nu vede nimic înafara ei. Formulă de protest, acțiunea lui își caută semnificațiile tot aici, în interacțiunea cu cei rămași. Rămași acolo unde simbolic rămâne și el. Cât de trist, asta este cu adevărat trist. Nici măcar în acest gest al extremei detașări nu există vreun interes pentru \"altceva\". Nici un orizont, un prizonierat iremediabil.

De câte ori aud despre un sinucigaș care nu a lăsat nici un mesaj, nici o explicație în urma lui, am o tresărire de interes. O speranță insidioasă mi se strecoară în minte: poate că a fost într-adevăr atât de curios să descopere Misterul Insondabilului. Poate că el a trecut cu adevărat dincolo. Cu intenția.

Și totuși, n-am auzit niciodată ca cineva să-și fi tăiat venele în casă, în fotoliu...