Alexandru Gabriela

tu îți purtai amfora pe străzile orașului nu-ți trădai durerea doar tâmplele începuseră să se crape dar tu mergeai mândră ca și cum ți s-ar fi întins un covor roșu - cu tălpile

aceeași goană după cafeaua de la automatul din colț mă lovesc de oameni le simt osatura pieptului și începutul de aripi - încolțirea aripi lăsate să moară de sete aici, unde

am fost lăsat să car sticle goale într-un cărucior născut din geamătul dimineții locul nu era departe câteva sute de pași pe lemnul tablei de șah și asta pentru clepsidra uriașă

în spatele meu e oastea celor văduviți mie mi s-a astâmpărat răceala sângelui sub solzi mi-am tras vestonul nasturii argintii, rotunzi gravați cu "regiment" fac din singurătatea mea

lebedele se dezmierdau în aplauze cu grijile zborului sfâșiate în pași de dans o clipă sau o jumătate de clipă sau, mai cu seamă, glezna unei clipe ne-a mai rămas ca să

știu doar că mă plimbam pe nevsky de la cina cea de taină fugiseră toți și lăsaseră urme de tălpi pe ziduri păsările - un salut cu aripa și apoi un găinaț în

vremurile cu proporțiile corpului uman pe care le încercam stângace pe foaie el - înțepenit pe scaun, catedra alături- amanta credincioasă la care își petrecuse culorile

rochia ta bej purtată la zile mari alunecă până în talpa muntelui acolo unde locuim amândoi- nebunii care se-ncălzesc cu raza ochiului din frunte să lăsăm

se intră în cetate prin poarta dinspre nord cea pecetluită cu geruri coroana se ține într-un sac murdar din pene de vultur ca să nu știe nimeni că ești rege se cioplește icoana din