Poezie
transformarea
1 min lectură·
Mediu
Am tot mai puține cuvinte pretențioase
să descriu acest spectacol hidos,
nici măcar nu am observat cum s-a
întâmplat
transformarea, cum am devenit acest mic monstru din vest,
de care mă rușinez în secret, mult prea târziu,
după ce am umillit pe cineva mai slab,
ce rost mai are contorsionismul meu moral
când rana celuilalt deja strălucește,
ce rost mai are conștientizarea actului
când poate nu mai am scăpare,
alegerile au fost făcute, nu mă mai pot preface.
Sunt acest organism peticit,
sunt cea rănită care rănește
mai departe doar ca să nu se simtă singură,
să nu sufere singură/
sunt o piñata umană-
loviți
pentru propria plăcere,
din mine vor cădea
bomboane și ciocolate pentru toți
-
recompense gustoase
pentru cruzime.
074
0
vest- are sens de apus?
înțeleg că este un fel de spovedanie în timp real (ca atunci când îți spui “sunt gras, dar n-am ce face, îmi place ciocolata”)
către apusul vieții, dacă are norocul (?) să îmbătrânească, tot omul devine “peticit” și mai greu de suportat.
să îmbătrânim cu grijă!