Poezie
new skills
1 min lectură·
Mediu
Am învățat să mă topesc în ceața placidă dar vindecătoare a orașului,
să trec fără milă prin mulțimea asta complet nefamiliară adunată în partea veche a orașului (fețe pictate, costume de tot felul),
să înțeleg zgomotul tristeții și al groazei chiar dacă aud râsete și pahare ciocnindu-se în jur,
manechine care se topesc sub neoane puternice,
mereu expuse, analizate.
Dacă zâmbesc o fac ca pe un exercițiu, în ciuda altora,
dacă mă trezesc în fiecare zi
la ora 5, în întunericul anxietății, răvășită și resemnată,
după un lung contorsionism,
o fac cu încăpățânare și naivitate,
așteptând sezonul cald care abia a trecut
dar a lăsat provizii destule
-un răsărit imens, sidefiu, sub pleoapele metalice
și senzația că tot ce e rău se termină
într-un final, cumva, și percepția e o bucată mare de plastilină
cu care mă joc în capul meu, construiesc alternative, mereu
spectaculoase, desăvârșite,
orice să spulbere plictiseala asta.
043
0
frumos!