Alexandra Baldovin

din orașul tău nu mai sosesc plicuri cu parfum albastru doar tăceri schimonosite se rostogolesc egal între noi deasupra ta mâini grăbite desenează curcubeie în dreptul meu e mereu prea

Doamne, toamna asta mi-ai semănat câmpurile cu moarte pe cerul meu ai ascuns soarele după un buchet de crizanteme poate nici iarba nu mai e iarbă poate nici păsările nu mai cântă la

e atâta iubire aici că mi-ar ajunge să pictez cu ea toate poveștile celor o mie și una de nopți dar în lumea ta orice poveste începe cu n-a fost să fie

nu mai fi trist, ți-am promis că nu plec de tot… numai până la răspântie să împart trecătorilor grăbiți visurile care mi-au rămas… și câteva creioane colorate copiilor care aleargă râzând

stelele nu s-au mai aprins pentru noi în noaptea asta păsările albastre cântă fals ploaia a uitat să șteargă îmbrățișările vechi buzele tale desenează săruturi străine vântul aleargă

am obosit să te caut… pașii tăi m-au purtat până acum dar atâtea drumuri se nasc unul pe altul și se adună în jurul meu aproape, din ce în ce mai aproape labirintul ăsta e ca o haină prea

plouă... drumurile mele duc spre nicăieri dar nu mă opresc merg înainte știu că pe aici ai trecut tu pe frunzele ude văd zâmbetul tău trist nu plânge… mergi mai departe - e doar o altă

când vreau să te-aud, îmi astup urechile și ridic la pătrat briza de seară - glasul tău se face furtună când vreau să te văd, închid ochii și calculez aria carului mare - rezultatul e