Nu, așa nu

Omul acesta stă pe iarbă. Lângă asfalt. Pe autostrada din fața lui trec toate mașinile din lumea aceasta. Uneori fumează. Alteori nu face nimic. Stă pe iarbă. Mașinile trec pe autostradă. E un timp al tăcerii. Omul acesta se gândește la toate mașinile de pe autostradă, la viteza de reacție a celulelor în fața vitezei și a vitezelor. Uneori scoate telefonul din buzunar. Telefonul a murit. Bateria. La fiecare 2 zile un camionagiu sau un moșuleț de treabă se opresc în fața lui și-l întreabă dacă are nevoie de ajutor. Răspunde politicos mereu. Nu, mulțumesc. Aștept pe cineva. Trebuie să apară. Samaritenii se urcă în mașinile lor minunate, trântesc portierele cu zgomot și pleacă fluierând veseli, răsucind pe degetele albicioase un mănunchi de chei. Aș putea să mă sinucid oricând. Dar cui i-ar folosi. Gândul acesta îl chinuie de ceva timp, de vreo 2 ore. Inutil. Inutil. E inutil. Nici o mașină n-ar mai opri. Mai ales noaptea. De ce. Ploaia nu vine. A oprit un șofer. De fapt e o ea. Vine spre el. Încet. Se așează lângă el. De ce vrei să te sinucizi. Prostii. Tâmpenii. Doar lașii se sinucid. Ce mai faci tu. Eu bine. Așteptam pe cineva. Pe mine. Știi, sunt un om vicios. Da. Nu te mai preocupa atâta. Sunt aici, lângă tine, asta-i cel mai important acuma. Fumează amândoi. Fără să se privească. Oprește un bătrânel. Nu, mulțumim. Suntem bine sănătoși. Știți, e o pasiune umană să stăm la marginea drumului privind printre firele de iarbă la toți trecătorii. Aaa... Da. Știam. Mă pot așeza și eu. Da. Cu mare plăcere. Dar nu lângă mine. Nici lângă mine. Se așează la 3 metri. Mâncați languste. Mai târziu. Nu, mulțumesc. Îmi păreți un bătrânel de treabă. Și mie. Bătrânelul acesta nu mai aude nimic. E cu fața în sus, prin gură și prin nas i se plimbă furnici. E mort de 3 zile. Plouă. Cui îi pasa?!